Neruşinate şi se destrămară,

De n-au mai vrut să ştie nici de mine Şi nici măcar de însăşi Penelopa.

Că Telemah abia crescu, şi mama-i La şerbi să dea poruncă nu-i da voie.

Dar să mă sui acum, să dau de veste

Soţiei tale care-i adormită

În patu-i de vrun zeu.” Însă Ulise

Se-mpotrivi: „Să n-o trezeşti tu încă, Ci cheamă-ncoace pe femei să vie,

Pe toate câte-au fost neruşinate”.

Aşa-i rosti. Ieşi din sală doica

Să înştiinţeze pe femei să vie.

Chemând pe Telemah atunci Ulise

Şi pe porcar şi pe văcar, le zise:

„Acum începeţi să căraţi afară

Aceste trupuri şi zoriţi pe roabe

Să cureţe şi cu bureţi să frece

Şi mesele şi scaunele toate.

Şi după ce voi casa veţi griji-o,

Luaţi şi scoateţi pe femei afară,

La mijloc între chioşc şi între zidul Frumos al curţii şi loviţi în ele

Cu săbiile lungi până ce viaţa

Le-o veţi curma şi-uita-vor desfătarea Ce-n drăgostirea lor pe-ascuns avură

Cu peţitorii.” Asta-i fu porunca

Şi roabele buluc veniră toate.

Morţiş se văietau, vărsau şiroaie

De lacrimi. Ele morţii-ntâi cărară

Şi sub pridvorul curţii i-aşezară

Proptindu-se-ntre dânsele. Ulise

Le poruncea şi zor le da el singur,

Şi ele duceau morţii cu de-a sila.

Apoi cu apă şi bureţi frecară

Şi curăţiră mesele de-a rândul

Şi scaunele toate. În oara asta

Văcarul şi porcarul împreună

Cu Telemah, luând lopeţi, podeaua

De lut învârtoşat o răzuiră

Şi roabele cărar-apoi gunoiul

Şi-l lepădară dincolo de poartă.

Şi-n urmă când ei casa o grijiră,

Luând pe slugi, le scoaseră din sală

La mijloc între chioşc şi-mprejmuirea Frumoas-a curţii, le-au închis acolo

În loc îngust, de n-aveau cum să scape, Iar Telemah a început a zice:

„Eu n-aş vrea să le dau o moarte bună

Acestor păcătoase care mie

Şi mamei mele ne-au adus atâta

Batjocură şi foc pe capul nostru

Şi care se culcau cu peţitorii”.

Legă atunci de stâlpul mare-al bolţii O funie de vas albastru-n proră

Şi-o prinse de grumazul tuturora

Şi-o trase-n sus, ca nu cumva s-ajungă

Pân’ la pământ picioarele-atârnate.