De dânsul peţitorii toţi. Şi unul
Zicea privind pe altul mai de-aproape:
„Biet Iros şi-a făcut de cap el singur.
Ia vezi acest moşneag ce pulpi arată
De sub bulendre!” Astfel cuvântară,
Şi inima lui Iros peste seamă
Se tulbură. Dar slugile cu sila-l
Încinseră şi-l duseră la harţă
Aşa cum fu cuprins de-nfiorare,
De-i tremura chiar carnea de pe dânsul.
Dar Antinou se şi grăbi să-l certe:
„Gămanule, de n-ai fi fost mai bine
Sau nu te-ai fi născut, dacă te sperii Şi prea de tot te temi de-un om ca dânsul, Moşneag cum e, topit de suferinţe.
Dar una-ţi spun şi iute-are să fie
Aşa cum zic. Dacă te bate acesta
Şi-o fi mai tare, te-oi zvârli pe-o navă
Şi te-oi trimite-ndată peste mare
În ţara lui Ehetos, domnul care
E pacostea oricărui om din lume,
Urechile şi nasul o să-ţi taie
Cu-arama nemiloasă şi ruşinea
Ţi-o va stârpi şi o va da de crudă
S-o-nhape cânii.” Asta el îi zise
Şi-un tremur şi mai straşnic îl cuprinse Pe cerşetor. Îl duseră la mijloc
Şi braţele-amândoi îşi ridicară.
Atunci Ulise cugetă în sine,
Sau să-l izbească greu ca el să cadă
Nensufleţit, sau blând numai lovindu-l Să-l lase jos lăţit. Şi mai cu cale-i Păru să-i dea o blândă lovitură,
Ca nu cumva să-l bănuiasc-aheii.
Când braţele amândoi nălţară, Iros
Lovi în umăru-i cel drept, Ulise
Ghionti în ceafă-i, sub ureche, osul Îi zdrumecă, de-l podidi pe gură
Un sânge roşu şi bufni deodată
Lungit în praf, de-i clănţăniră dinţii Şi din picioare bocănea pământul.
Cu braţe-ntinse peţitorii mândri
Râdeau să moară. Şi luând Ulise
Pe Iros de picior prin tindă-l duse
Vintriş în curte la pridvorul porţii.
Şi-acolo-l răzimă de zidul curţii,
Îi puse-n mână un toiag şi-i zise:
