De-aceea şi-o păţiră. Iar Ulise

Pierdu nădejdea-ntoarcerii în ţară,

Pieri şi biet el însuşi.” Doica-i zise:

„Ce vorbă ţi-a scăpat din rostul gurii, Copila mea? Bărbatu-ţi este-n casă,

La vatră, şi tu zici că nu mai vine

De-acum pe veci? Eşti tot necrezătoare.

Dar am să-ţi dau dovadă-nvederată:

E rana care i-a făcut odată

Mistreţul. Am văzut-o doar cu ochii

Când l-am spălat. Am vrut s-o spun şi ţie, Dar el, chitit, îmi puse pumnu-n gură

Şi mă opri să-ţi spun. Dar hai cu mine, Şi dacă te-amăgesc cumva, stau bună

Şi-omoară-mă cu moartea cea mai crudă.”

Iar Penelopa i-a răspuns: „Măicuţă,

Oricât de mult te-ajută mintea-n toate, Tu anevoie vei pătrunde gândul

Celor-de-sus. Ci hai să mergem totuşi La fiul meu, să văd pe peţitorii

Cei morţi şi pe bărbatul ce-i răpuse.”

Ea zice şi din casă-i se coboară

În cumpănă: să-ntrebe de departe

Pe soţul ei sau drept la el să meargă

Şi să-i cuprindă mânile şi capul

Să le sărute? Şi cum trece pragul

De piatră, intră-n sală şi s-aşază

La celălalt perete. El într-asta,

Proptit de stâlpu-nalt, stătea la vatră

Cu ochii-n jos şi aştepta cuvântul Femeii lui, când ea-l văzu cu ochii.

Dar dânsa de uimire sta tăcută.

Aci-l vedea pe el aievea-n faţă,

Aci se îndoia c-ar fi chiar dânsul,

C-aşa de slut era-mbrăcat în zdrenţe.

Iar Telemah o dojeni şi-i zise:

„Tu, maică rea şi maică fără suflet, De ce te depărtezi aşa de tata

Şi nu te-apropii să-i rosteşti o vorbă?

Nici o femeie alt-aşa ca tine,

Ţinându-şi firea, n-ar fi stat departe De soţu-i, care suferind atâtea

Nevoi şi patimi i-a sosit în ţară

La douăzeci de ani. La tine pururi

E sufletul mai tare decât piatra.”

Lui Telemah îi zise Penelopa:

„Copilul meu, sunt toată buimăcită.

Nu pot să spun şi nici să-ntreb nimica Şi nici să stau şi să mă uit în faţă

De-i chiar Ulise-aci venit în casă,

Noi negreşit pe urmă ne-om cunoaşte

Mai bine între noi, c-avem noi semne Ce numai noi le ştim şi nimeni altul.”

Aşa vorbi crăiasa, iar Ulise

Zâmbi şi-ndată fiului său zise:

„Tu lasă pe-a ta mamă să mă-ncerce

Pe mine-n casă, Telemah, că-ndată

Se va încredinţa şi mai temeinic,

Imos cum sunt şi jerpelit acuma,

Ea nu mă preţuieşte şi nu crede