Şi zor la slugi să vie la crăiasa.
Minerva-atunci a pus la cale alta:
Somn dulce-asupra fetei lui Icariu
Ea revărsă, de adormi culcată
Şi toate-ncheieturile-i slăbiră
Pe loc deodată-n patu-i. Zâna-ntr-asta O-mpodobi cu daruri fără moarte,
Ca astfel ea pe-ahei să-nminuneze.
Lău întâi obrazu-i dalb cu mirul
Dumnezeieştei frumuseţi, cu care
Se unge înstemata Citereia,
Când merge ea la hora fermecată
A graţiilor. Şi-i făcu făptura
Mai mare şi mai plină şi mai albă
Ca fildeşul. Apoi plecă Minerva.
Veniră odăiaşele din curte;
Tot vorovind, din somn o deşteptară.
Ea şterse-atunci cu mâna ei obrajii
Şi zise-aşa: „O aţipire blândă
Mă-nvălui pe mine greu cercata.
Ah, de mi-ar da Diana preacurată
Acum pe loc o moarte-aşa de lină
Să nu mai plâng, să nu-mi mai mistui veacul De dorul unui soţ cu-atâtea daruri,
Că nu e altul într-ahei ca dânsul.”
Rostind acestea, doamna se coboară
Din casele-i de sus strălucitoare.
Nu-i singură, urmată e de două
Femei însoţitoare. Cum ajunge
La peţitori podoaba de femeie,
Stătu pe pragul sălii măestrite,
C-un luciu văl acoperindu-şi faţa;
Alături stau femeile-i cinstite.
Pe loc slăbiră în genunchi bărbaţii, Cuprinşi fiind de farmecul iubirii
Şi toţi doreau s-o aibă de soţie.
Dar ea lui Telemah rosti cuvântul:
„N-ai minte şi pricepere deplină,
O, Telemah. Erai copil tu încă
Şi tot mai bine judecai cu mintea.
Acum eşti mare-n floarea tinereţii,
Şi un străin de ţi-ar vedea statura Şi frumuseţea, te-ar ţinea de fiul
Unui bărbat ferice, şi n-ai totuşi
