S-ajungem pân-la pragul bătrâneţii.
Nu fi ciudos, nu mă mustra că nu te-am Primit cu drag cum te văzui pe tine.
Căci pururea eu tremuram în mine
Să nu mă-nşele cineva cu vorba
Venind pe-aici, că mulţi mai umblă-n lume Cu vicleşug. Doar nici Elena, fiica
Lui Jupiter, nu s-ar fi dat vrodată
În dragoste c-un om din altă ţară,
De-ar fi ştiut că-aheii cei războinici Aveau napoi s-o întoarne acasă.
Un zeu o-mpinse la ruşinea asta,
Că de la sine nu-i trăzni să facă
Păcatul greu, de unde apoi se trase
Şi jalea noastră. Acum mi-ai dat tu însă
Vădite semne despre patul nostru
Ce nimenea nu-l mai văzu, ci numai
Noi singuri, tu şi eu, îl ştim şi una
Din roabe, Actorida, care-odată, Când am venit mireasă, mi-a fost dată
De tatăl meu ca paznică la uşa
Iatacului. De-aceea şi pe tine
Te cred, oricât de tare sunt la suflet.”
Aşa grăi. Şi tot mai mult Ulise
Se-nduioşă şi se porni a plânge
Şi tot plângea mereu ţiind în braţe
Pe scumpa şi cinstita lui soţie.
Pe cât s-arată de dorit pământul
Sărmanilor înotători a căror
Corabie Neptun pe mare-o sparse,
Fiind de vânt şi valuri mari bătută, Puţini mai scapă de talaz şi-noată
Spre mal împresuraţi de spuma mării, Şi bucuroşi ei pe uscat se suie
Fugind de-acel potop, aşa crăiasa
Căta cu drag şi veselă la soţu-i
Şi-l tot ţinea de gât cu braţe albe.
I-ar fi găsit aşa lumina zilei
Pe amândoi jălind, dacă Minervei
Nu-i fulgeră un gând; ea lunga noapte Opri la capăt şi ţinu sub apă
În Ocean pe zâna dimineţii
În aur întronată: nu-i da voie
La revărsarea zorilor pe lume
Să-nhame telegarii săi, pe Lampos
Şi Faeton ce-o poartă-n car pe dânsa.
Şi-a zis nevestei sale-atunci viteazul:
„Femeie, noi cu trudele şi greul
La capăt încă n-am ajuns. Mai este
Chiar mult nainte înc-atâta zbucium
Şi lung şi-anevoios peste măsură
Şi totul de făcut numai de mine.
Căci astfel îmi ghici odată umbra
Lui Tiresias când mă coborâsem
În iad ca să-l întreb de înturnare
În ţara mea şi între ai mei. Dar vino Să ne culcăm şi să dormim, femeie,
Dulceaţa tihnei să gustăm.” Crăiasa