Cercei cu câte trei bogate pietre,
Din care strălucea o frumuseţe,
De la Pisandru, fiul lui Polictor,
I-aduse sluga un gherdan, podoabă
Nespus de mândră. Astfel fiecare
I-aduseră câte un dar aheii.
Apoi la dânsa se sui ea, zâna
Între femei, şi fetele-mpreună
Păşind purtau comoara dăruită.
Atunci s-au pus să joace peţitorii,
Să cânte viers fermecător, şi astfel Se desfătau. Ei aşteptară până
Pe înserat. Şi când erau în toiul
Petrecerii, veni amurgul serii.
Şi-ndată trei luminători în sală
Au aşezat spre-a lumina-ncăperea
Şi-n jurul lor au pus grămezi de lemne De mult uscate, despicate proaspăt,
Şi facle între ele. Şi lumină
Făceau pe rând la făcliere-n sală
Femeile în casa lui Ulise.
Dar el le zise lor atunci: „Voi, roabe A domnului cel dus de mult Ulise,
Duceţi-vă-n odăi unde-i mărita
Crăiasă, toarceţi lângă ea cu furca
Şi-o-nveseliţi cu scărmănatul lânii
Şezând în casă. Aici în locul vostru Voi face eu lumină tuturora.
De vor s-aştepte ei chiar până-n ziuă, Eu n-oi slăbi, că multă mi-i răbdarea.”
Aşa Ulise cuvânta, iar ele
Râdeau şi se uitau una la alta.
Dar rău îl cicălea îmbujorata
Melanto, a lui Doliu fată, care
Fusese îngrijită şi crescută
Ca un copil al său de Penelopa,
Ba-i da de toate şi-i făcu pe placu-i, Şi totuşi ea mâhnirea Penelopei
Nesocotea şi se ţinea într-una
Cu Evrimah şi se iubea cu dânsul.
Aşa-l certa Melanto pe Ulise
Şi-l ocăra: „Sărace, tu, străine,
De bună seamă eşti smintit, de nu vrei Să mergi la han sau poate la vrun faur Ca să te culci şi-mi stai aici şi-mi dondăi Aşa cutezător între mulţime
Şi de nimic nu-ţi pasă şi de nimeni.
La cap ţi se sui pesemne vinul
Ori eşti din fire-aşa, de ţi-i vorbirea În bohote. Ori ţi-ai ieşit din sine, Că l-ai bătut pe cerşetorul Iros?
