Credea să aibă parte de crivatul

Soţiei sale, şi de somn, Minerva

Sculă pe zâna zorilor din valul

Oceanului, ca ea din tron de aur

Lumină prin văzduh s-aducă lumii.

Din patu-i moale se trezi Ulise

Şi zise la nevastă-sa: „Femeie,

Acum suntem sătui de-atâtea cazne

Ce-am suferit, tu pe aici jălindu-mi Întoarcerea mea plină de amaruri

Decât eu fui învălurat departe

De-ai mei, oprit de Joe şi de zeii

Ceilalţi. Dar azi când suntem împreună

În patul nostru jinduit, ai grijă

De-avutul meu ce-l ai la tine-n casă, Că turmele-mi de peţitori mâncate

Cu pradă de la alţii-n mare parte

Le voi spori şi altele supuşii

Mi-or da din nou, până ce fi-vor pline Şi stânele şi staulele toate.

Că eu acuma plec, mă duc la ţară,

Pe la pădurea mea şi la moşie,

Să-mi văd pe bunul tată, care bietul Oftează şi tot plânge după mine.

De-aceea, cât eşti tu de chibzuită,

Îţi dau un sfat, că iute-acum, o dată

Cu răsăritul soarelui, va merge

Şi vestea despre peţitori pe care

În sală i-am ucis. Tu stai pe-aicea

Şi suie-te cu roabele la tine

Şi-acolo şezi ascunsă şi tăcută

Şi nu căta şi nu-ntreba pe nimeni.”

Aşa vorbind, încinse arme lucii.

Sculă pe Telemah şi pe păstorii

Cei doi ai lui , văcarul şi porcarul, Şi porunci vârtos să se-narmeze,

Iar ei supuşi arama şi-mbrăcară.

Şi porţile deschiseră, plecară.

Mergea Ulise-n frunte. Acum lumina

Se revărsase peste tot pământul.

Minerv-atunci, pe ei învăluindu-i

În noapte,-i scoase grabnic din cetate.

Cântul XXIV

În vremea asta Hermes din Cilene

Chemă la sine sufletele celor

Care-au peţit. Purta cu el frumoasa

Nuia de aur, mijlocul cu care

Adoarme după voie ori deşteaptă

Pe oamenii cei adormiţi. Cu joarda-i El le urni, şi ele după dânsul

Mergeau piţigăind. Cum liliecii

În fundul unei peşteri uriaşe

Tot zboară ţiuind când pică vrunul Din stolul lor cel atârnat sub stâncă

Şi stau acolo strânşi pe lâng-olaltă, Aşa plecară chiţăind deodată

Şi sufletele ce urmau pe Hermes,

Blajinul zeu, pe mucedele drumuri.