Căci el la dânsul a venit ca oaspe.”
Aşa vorbi şi toţi se învoiră.
Amestecă în cană vin cu apă
Voinicul Mùliu, crainic din Dulihiu, Care slujea lui Amfinom. El stete
La fiecare, vin turnă în cupe.
Ei zeilor întâi stropiră paos
Şi după ce băură cât voiră,
La casa lor plecară să se culce.
Cântul XIX
Rămase-n sală izvodind Ulise
Omorul peţitorilor sub scutul
Minervei, şi lui Telemah îi zise:
„O, Telemah, aceste arme toate
Tu cat-a le-ndosi-năuntru-n casă.
De-ntreabă şi le-or cere peţitorii,
Tu să-i adormi aşa cu vorbă dulce:
Le-am scos de-aicea de la fumul sălii, Că nu mai sunt cum ele-au fost odată, Când tata le-a lăsat plecând la Troia; S-au înnegrit de-a focului arsură.
Şi mai ales călăuzit de sfatul
Ce-mi dete Cel-de-sus, mă tem că poate, Buimaci de vin, voi v-aţi lua la sfadă
Cu armele, v-aţi bate laolaltă
Şi-aţi ruşina ospăţul şi peţitul,
Căci armele pe om îl trag la sine.”
Aşa-l învaţă. Telemah ascultă
Şi cheam-atunci pe doica Evriclea:
„Bunico,-nchide-n casă muieretul,
Ca armele frumoase ale tatei
Să mi le adăpostesc într-o cămară, C-aşa cum stau părăginite-n sală,
De când e tata dus, le strică fumul.
Eu pân-aci eram copil. Dar astăzi
Vreau să le pun deoparte unde fumul
Să nu le-atingă.” Evriclea-i zise:
„Hei, maică, dac-ai prinde-odată minte S-ai grija casei, să-ţi păzeşti avutul Întreg ce-l ai! Dar cine-atunci să vie Pe drum să-ţi lumineze, dacă nu vrei Să laşi să-ţi iasă-n cale vreo femeie?”
Iar socotitul Telemah răspunse:
„O să-mi ajute-acest străin, că nu pot Să-l ţin pe nemuncite, de pomană,
Din pânea mea să-mbuce, chiar de vine De hăt departe”. Aşa-i vorbi, iar doica Nici un cuvânt nu mai rosti. Închise Ea uşile de la femei. Ulise
Şi fiul său grăbindu-se din sală
Cărară coifuri, paveze boltite
Şi ţuguiate lănci. Păşind nainte
C-un luminar de aur, orbitoare
Lumină le ţinea pe drum Minerva.
