Trecur-aşa Oceanul, Stânca Albă
Şi poarta Soarelui şi tot norodul
De vise, şi curând erau pe lunca
De asfodel, pe unde e locaşul
De suflete, -ale morţilor năluce.
Aci găsiră umbra lui Ahile
Şi umbra lui Patroclu şi-Antilohos,
Viteaz ales, şi a lui Aias care,
De mare şi arătos, fusese-n fruntea
Danailor după Ahile. Dânşii
Pe lâng-acest din urmă s-adunară,
Când sufletul lui Agamèmnon, jalnic, S-apropie de ei urmat de-o mână
De suflete de-a celor ce-mpreună
Cu el în casa lui Egist muriră
Şi scrisa şi-mpliniră. Zise-ntâia
Lui Agamèmnon umbra lui Ahile:
„Crezusem noi că-ntre viteji, Atride, Erai mai drag lui Joe, azvârlitorul
De fulgere, c-aveai sub tine multă
Şi vajnică oştire pe pământul
Troienilor şi-al pătimirii noastre.
Dar iată că te-ajunse-ntâi pe tine
Ursit-amară, al cărei braţ nu cruţă
Pe nimenea. Mai bine-n toată slava
Ce-aveai ca domn, mureai pe câmp la Troia!
Aşa ţi-ar fi durat mormânt aheii
Şi-un falnic nume-ai fi lăsat în urmă
La fiul tău. Dar ţi-a fost scris pe lume Să mori de moartea cea mai dureroasă.”
Iar umbra lui Atrid aşa-i răspunse:
„Tu, norocite fiu al lui Peleus,
Ahile cel asemenea cu zeii,
Tu ai murit la Troia, aşa departe
De Argos, şi în lupta pentru tine
Se omorau în preajma ta fruntaşii
Troieni şi-ahei, când tu, pe jos ca bradul
Întins în volbura de praf, uitaseşi De-al cailor mânat în bătălie.
Noi cât e ziua ne-am bătut şi nu stam De loc atunci din harţă, dacă cerul
Cu-o vijelie nu curma-ncleştarea.
Te-aduseră pe urmă la corăbii
De la război şi-ţi curăţirăm trupul
Cel arătos cu apă încropită
Şi-ulei mirositor. Plângeau danaii
În jurul tău cu lacrimi calde, părul Şi-l depărau, şi mumă-ta-mpreună
Cu zânele surori din fundul mării
Veni şi ea, când auzi de asta,
Şi chiu năprasnic răsună pe ape,
De se-ngroziră-ndată toţi aheii
Şi-ar fi luat-o fuga spre corăbii,
De nu-i oprea moş Nestor, ştiutorul
De multe şi din vechi, a cărui minte Păruse a fi de-a pururi cea mai bună, Şi-i sfătui aşa el cu-nadinsul:
«Argiilor, mai staţi şi nu daţi fuga, Ostaşi ahei. E mama lui Ahile;
