Dar mi-i să nu se scoale vreun altul Asupra ta mai mare decât Iros
Să-ţi dea în cap mai zdravăn, să te-alunge Din sala asta potopit de sânge.”
Pieziş privind la ea, grăi Ulise:
„Neruşinato, merg să-i spun îndată
Lui Telemah de-obrăznicia asta;
Aici pe loc bucăţi o să te taie.”
De-ameninţarea lui se speriară
Femeile şi prin odăi fugiră.
Slăbiseră-n genunchi de frică toate
Gândind că el vorbise cu-nadinsul.
Stătu atunci în locul lor Ulise
Pe lângă făclierele arzătoare
Şi lumina privind la toţi bărbaţii.
Dar altele i se-nvârteau în minte,
Gândiri ce-aveau să fie împlinite.
Iar pe trufaşii peţitori Minerva
De loc nu-i mai lăsa să înceteze
Cu-amarnicele lor jigniri, ca astfel Tot mai adânc să-l doară pe Ulise.
Deci Evrimah, feciorul lui Polibos,
Ia cel dintâi cuvântul între dânşii
Să-ntarte pe viteaz şi face hazul Tovarăşilor lui: „Luaţi aminte,
Voi, peţitori ai preamăritei doamne, Să spun ce-n minte mi-a venit. Sosirea Acestui om la curtea lui Ulise
Nu-i peste voia zeilor. Lumina
De torţe vine parcă de la dânsul
Şi de la capul lui, că n-are bietul
Un păr în cap.” Apoi către Ulise
El cuvânta: „Străine, vrei la mine
Argat să fii, de te-aş lua în fundul Moşiei mele, că-ţi va fi simbria
De-ajuns, să-mi faci acolo nişte garduri Şi să-mi sădeşti copaci? Ţi-aş da de hrană
Pe-un an întreg, ţi-oi da şi-mbrăcăminte, Sandale să te-ncalţi. Dar tu la rele Te-ai nărăvit şi n-o să ai plăcere
La lucru să te pui, că vrei prin lume Să umbli ca un cerşetor, să-ţi ghiftui Nesăţiosul pântece.” Ulise
Cel iscusit aşa i-a-ntors cuvântul:
„Hei, Evrimah, că nu e sfada noastră
Pe la cositul ierbii primăvara,
Când ziua-i lungă, eu să am o coasă
Cu şart încovoiată şi tu alta
La fel şi-atunci să ne fi pus la lucru Pe nemâncate până la-nnoptare,
C-am fi avut destulă cositură.
Ori boi să fi mânat, jugari de frunte, Tot mari şi aprigi şi sătui de hrană, De-o vârstă şi-o putere, tari ca piatra, Pe un pământ de patru fălci, cu glie Uşor de-arat, să fi văzut atuncea
De pot să trag eu brazde necurmate.
