Ea vine-aci cu zânele-mpreună

Să-şi vadă fiul mort.» Stătură-aheii, Bărbaţii toţi. Şi te împresurară

Copilele lui moş Nereu din mare

Bocind duios şi te-mbrăcară-n haine

Dumnezeieşti. Iar cele două muze

Cu viers frumos jăleau de-a rândul toate, De nu rămase nici un om cu ochii

Nelăcrimaţi: aşa-i mişcase Muza

Cu glasu-i plin de farmec. Nopţi şi zile Nemuritorii zei şi muritorii

Te-au plâns mereu, şi-n ziua-a optsprezecea Te-au pus pe rug, şi-am ars alături multe Nămaie grase, boi cornaci, şi-n urmă

Ai ars şi tu în strai de zei, în râuri De mir şi miere dulce. Oaste multă,

Pedeştri şi călări, se perindară

În jurul tău şi durdui pământul

De tropot mult. Iar când pe rug văpaia Te mistui, noi albele-osăminte

În vin şi-n balsam le-am cules, Ahile,

Şi-ţi dete maica un ulcior de aur, Un dar care zicea că-i de la Bacchus, Măestritur-a lui Vulcan slăvitul.

Şi oasele-n ulcior ţi-adăpostiră

O, strălucite-Ahile, laolaltă

Cu oasele fârtatului Patroclu.

Deosebit mai puseră cenuşa

Lui Antiloh, cel care ţi-a fost ţie

Nespus mai drag decât oricare dintre Prieteni, după moartea lui Patroclu.

Deasupra lor noi, oastea cea aleasă

De-ahei războinici, am durat un mare Şi minunat mormânt pe-o ieşitură

De ţărm din largul Helespont, ca astfel Din mare, de departe, el să fie

Văzut de călătorii toţi şi-acuma

Şi-n zilele de-apoi. Iubita-ţi mamă

Ceru-nvoirea zeilor şi puse

În mijlocul băteliştei mândreţe

De-odoare de răsplată pentru lupta

De-ntrecere dintre vitejii noştri.

Am fost de faţă la-ngroparea multor

Viteji şi am văzut la moartea unui

Stăpânitor cum se încing voinicii

Cu arma şi se-ntrec după răsplată;

Dar nicăieri n-am stat uimit mai tare Ca la vederea mândrelor odoare

Ce zâna Tetis, a ta mamă, ţi le puse La jocurile prohodirii tale.

Că prea erai iubit de zei; de-aceea, Deşi eşti mort, dar numele-ţi nu moare; Ci-n toată lumea faima lui va merge

Şi-n veci de veci va fi slăvit, Ahile.

Dar eu ce bine-avui după-ncetarea

Războiului? La-ntorsul meu acasă

Menit mi-a fost de Joe să am moartea Cea mai de plâns, să mă omoare văru-mi Egist şi blestemata mea soţie.”

Aşa vorbiră dânşii întreolaltă.

Venir-atunci la ei, aduşi de Hermes, Ucişii lui Ulise, peţitorii.

Şi sufletele,-ndată ce-i văzură,

Naintea lor uimite se-ndreptară.

Şi umbra lui Atride Agamèmnon A cunoscut pe Amfimèdon, fiul

Lui Menelau, căci el îi fuse oaspe,

Deşi flăcăul locuia-n Itaca,

Şi începu pe dânsul să-l întrebe:

„Ce-a fost de v-a-nghiţit pământul negru Pe voi, o, Amfimèdon, oameni tineri, Aleşi, de-o seamă toţi? C-aşa pe-alese Oşteni de frunte, nimenea-n cetate