Ea nu făcu nelegiuiri în viaţă
Ca fiica lui Tindar, care-şi ucise Pe soţul ei; de-aceea şi-o să fie
Hulită ea în cântecele lumii,
Căci nume ruşinos lăsă în urmă
Femeilor şi chiar celei mai bune.”
Aşa ei întreolaltă cuvântară
În tainiţi sub pământ, pe ceea-lume.
S-au coborât într-asta din cetate
Ulise cu ai lui şi-au fost îndată
La falnica moşie-a lui Laerte,
Pe care el după trudire multă
Prin vitejie-n dar o dobândise
De la popor. Şi-aci şi-avea lăcaşul
Şi-n jurul lui bordeie unde robii
Şi-aveau şederea, hrana şi culcuşul
Şi-i tot munceau pe placul lui de silă.
Pe lângă el era şi o bătrână
Siciliană ce-avea toată grija
Moşneagului departe de cetate.
Şi la ai lui grăi atunci Ulise:
„Intraţi acuma voi aci în casa
Frumos zidită, puneţi iute masa,
Tăiaţi un porc, pe cel mai bun din turmă, Că eu mă duc să-ncerc puţin pe tata, Să văd oare mă mai cunoaşte dânsul
Ori m-a uitat, că prea e multă vreme De când plecai”. Aşa vorbi Ulise
Şi le dădu războinicele arme,
Când ei spre curte iute-naintară.
Ulise merse-aproape de pometul
Cel încărcat de poame ca să-ncerce
Pe tatăl său, se coborî-n grădină,
Dar nu găsi pe Doliu grădinarul
Şi nici pe fiii lui sau pe vro slugă; Ei duşi erau cu toţii ca s-adune
Mărăciniş de îngrădit livada;
Moş Doliu era-n fruntea lor. De-aceea Găsi pe tata-i singur în grădina
Cea bine-orânduită, unde dânsul
Moşoroia sub un răsad cu sapa.
Purta pe el o haină peticită,
Soioasă, slută. Şi carâmbi de piele
De bou cârpiţi avea el în picioare
Spre a-l feri de zgârieturi, şi-n mână
Purta mănuşi să nu-l înghimpe spinii, Şi-n cap avea căciulă el de capră,
Sporindu-şi astfel jalea de părinte.
Dar cum Ulise îl văzu pe dânsul
Îngheboşat de greul bătrâneţii
Şi cufundat în jale, stete-acolo
Pe sub un păr înalt, din pleoape lacrimi Îi picurau. Se puse-apoi pe gânduri
Şi cugeta cum poate fi mai bine:
S-alerge, să-l cuprindă, să-l sărute Pe tatăl său, să-i spuie de-amănuntul Cum el veni şi se întoarse-n ţară?
Ori să-l întrebe-ntâi pe-ncercate?
La urmă-i se păru c-ar fi mai bine
Cu vorba iscodindu-l să-l încerce
