Să vezi cum ieşi afară.” Dar Ulise
Se încruntă la ea şi-astfel îi zise:
„Tu, îndrăcito, ce mă bruftui astfel Înverşunată? Ori că port bulendre,
Că sunt soios şi mai cerşesc la oameni?
Nevoia mă sileşte. Aşa sunt bieţii
Pribegi şi cerşetori. Odinioară
Trăiam şi eu mai fericit în lume,
Cu tot belşugu-n casă şi adese
Mai dam şi la vreun biet hoinar, oricare Să fi fost el şi-orişice nevoie
Să-l fi adus. Şi slugi aveam o droaie Şi alte multe bunătăţi, cu care
Duci trai ca lumea şi bogat te cheamă.
Dar Joe mă pierdu, c-aşa-i fu vrerea.
De-aceea să te temi şi tu, muiere,
Să nu te pomeneşti că pierzi o dată
Mărirea-n care-ntreci acum pe roabe
Şi nu cumva stăpâna-ţi de mânie Să-ţi poarte-alean ori soţul ei să vie, Că doar mai e nădejde. Dacă dânsul
Va fi pierit şi nu se mai întoarce,
Dar iată, slavă Domnului, băiatu-i
Crescu şi vede tot şi nu-l înşală
Isprăvile nici uneia din roabe,
Că nu mai e copil.” Acestea-i zise.
Dar l-auzi-nţeleapta Penelopa
Şi se răsti la dânsa dojenind-o:
„Obraznico, sfruntato, văd eu bine
Ce mişelie faci, dar vei plăti-o
Cu capul tău. Ştiai doar tu, desigur, Căci auziseşi singură din gură-mi
C-aveam de gând să-ntreb aci în sală
Pe-acest străin de soţul meu, căci tare Mai sufăr după el.” Rostind aceste,
Ea zise chelăriţei Evrinoma:
„Tu, Evrinomo, adu-un jeţ şi-aruncă
O blană peste el, să stea de vorbă
Cu mine-aici străinul, să m-asculte, Că vreau să-l mai descos.” Aceasta-i zise Şi slug-aduse repede un scaun
Cu şart strunjit şi-asupra-i puse-o blană, Pe care-apoi se aşeză Ulise
Şi începu a-l iscodi crăiasa:
„Străine,-ntâi am să te-ntreb de unde Şi cine eşti? Şi unde ţi-i oraşul
Şi-ai tăi părinţi?” Răspunse-aşa Ulise:
„Femeie, nici un om din largul lumii Nu poate să te-nvinuie pe tine:
Slăvitu-ţi nume pân’ la cer ajunse
Ca slava celui mai ales şi vrednic
Stăpânitor care, în veci cu teamă
