Întâi pe el. Şi-aşa gândind, Ulise

Păşi spre tata-i drept. Şi când moşneagul Plecat pe la răsad scurma ţărâna,

Feciorul lui s-apropie şi zise:

„Bunicule, grădinăritul nu ţi-i

Necunoscut; ba eşti tu meşter mare,

Că nici un pom aici, smochin sau viţă, Măslin sau păr nu-i nengrijit de tine, Ba nici verdeaţa asta prin grădină.

Dar nu te supăra de-ţi spun o vorbă: Tu nu te îngrijeşti de tine însuţi

Şi bătrâneţea ta-i de plâns, că tare Mai eşti slinos şi-mbraci rupturi pe tine, Nu pentru că eşti leneş şi stăpânul

Nu-ţi poartă grijă, că nimic la tine, Nici faţa, nici făptura nu te-arată

Că eşti un rob; se vede-n toate domnul.

Tu pari ca unul care după baie

Şi ospătat, molatic, cum e felul

Bătrânului, stă gata să se culce.

Dar spune-mi mie apriat: la care

Bărbat slujeşti? De-a cui grădină cauţi?

Şi-adevereşte-mi una să ştiu bine,

De am sosit aieve aci-n Itaca,

Cum de curând îmi zise unul care,

Când eu veneam, m-a întâlnit pe cale, Un om ce nu-mi părea întreg la minte,

Că nu vru să-mi dea lămuriri în toate Şi nici să mă asculte la-ntrebarea

Ce i-am făcut despre un vechi prieten, De mai trăieşte ori e dus din lume,

Că vreau să-ţi spun, ia seama şi m-ascultă: De mult am găzduit la noi în ţară

Pe unul care mi-a venit acasă,

Mai drag decât oricare din străinii

Cei perindaţi la casa mea ca oaspeţi.

Zicea că el se trage din Itaca

Şi tată i-e Laert Arcesianul.

L-am dus la mine, l-am ţinut în gazdă

Frumos, cu toată dragostea şi grija, C-aveam de toate eu la mine-acasă.

Ba datu-i-am şi daruri cuvenite

Ca unui oaspe-al meu: talanturi şapte De aur măestrit şi o părnaie

De-argint curat şi toată înflorată,

Şi douăsprezece mantii, tot atâtea

Covoare şi cămăşi, dulămi frumoase.

I-am dat pe lângă ast-apoi şi patru

Femei deprinse meşter să lucreze,

Chipoase toate, alese de el însuşi.”

Laerte, podidit de lacrimi, zise:

„Aici, străine, este ţar-aceea

De care-ntrebi. Dar ea e stăpânită

De oameni ticăloşi şi fărdelege.

Poman-a fost din parte-ţi scumpătatea De daruri dăruite. Dacă-n viaţă

L-ai fi găsit pe dânsul în Itaca,

S-ar fi plătit frumos de-a ta primire Şi te-ar fi dăruit de-ajuns în ziua

Plecării tale, aşa cum se cuvine

Acelui care-ncepe ospeţia.

Dar spune-mi tu cinstit şi lămureşte-mi: E mult de când l-ai găzduit pe dânsul, Pe bietul oaspe-al tău, nenorocitul?

Că el mi-e fiul, dac-a fost vrodată.

Departe de ai lui şi de-a lui ţară,

L-or fi-nghiţit în mare poate peştii Sau pe uscat a fost mâncat de fiare