Şi Evribate se numea. Ulise
Ţinea la el mai mult ca la oricare
De-ai lui, fiind el om întreg la minte.”
Aşa el zise, şi-o stârni mai tare
La tânguit, când ea văzu că-s bune
Dovezile-arătate de Ulise.
Iar după ce de-ajuns gemu şi plânse, Se uşură şi mai luă cuvântul:
„Străine,-ntâi mi-a fost de tine milă, De-acum vei fi cinstit şi oaspe-n casă.
Veşmintele de tine pomenite,
Eu însămi i le-am dat împăturite
Şi scoase din odaie. Adăugasem
Lucioasa cheotoare ca să-i fie
Podoabă lui. Eu nu-l mai văd pe dânsul Întors napoi acasă-n scumpa-i ţară.
Plecă în ceas nenorocit Ulise
Să vadă neagra, urgisita Troia.”
El i-a răspuns: „Femeie preacinstită
A lui Ulise, nu-ţi strica frumoşii
Obraji, nu-ţi frânge inima jălindu-ţi Bărbatul dus. De asta nu te-nvinui,
Căci orişice femeie-şi plânge astfel Pe soţul dus al tinereţii sale,
Cu care-avu copii, dar care nu e
De seama lui Ulise cel asemeni
Cu zeii, cum se zice. Alină-ţi jalea Şi-ascultă-mă, căci adevăr voi spune, Deschis şi drept, aşa cum eu în treacăt Am auzit de-ntorsul lui Ulise.
Trăieşte el pe-aici, aproape,-n ţara Cea rodnic-a tesproţilor şi-aduce
Cu sine-avere, multe-odoare scumpe
Ce strânse din popor, dar pe tovarăşi El îi pierdu-n corabie prin valuri
Venind de la Trinacria, căci Joe
S-a mâniat şi Soarele pe dânsul,
Că soţii lui îi vătămară boii.
I-a înghiţit pe toţi talazul mării
Şi doar pe el, suit pe talpa năvii,
Îl scoase unda pe uscat în ţara Feacilor cei înrudiţi cu zeii.
Iar ei din toată inima-l cinstiră
Ca pe un zeu şi multe-i dăruiră
Şi sănătos în ţară-l petrecură.
De mult era sosit pe-aici Ulise,
Dar lui i se păru c-ar fi mai bine
Să umble ţară multă dup-avere,
Că-ntrece el pe toţi în dibăcie
Şi nimeni nu s-ar măsura cu dânsul.
Aşa îmi povesti Fidon, stăpânul
