Şi de zăgani. Nu-l plânseră părinţii, Nici taică-său, nici mama la-ngropare

Şi-n patul morţii nu-i închise ochii Şi nu-l boci-nţeleapta Penelopa,

Soţia lui, cum se cuvine, c-asta

E data pentru morţi. Dar mai grăieşte-mi Adevărat, că vreau să ştiu: de unde

Şi cine eşti? Şi unde ţi-s părinţii

Şi ţara ta? Şi-unde ţi-e otgonită

Corabia care la noi te-aduse

Pe tine cu voinicii tăi tovarăşi?

Ori călător venit-ai în străină

Corabie care pe-aici te scoase

Şi-apoi s-a dus?” Şi i-a răspuns Ulise:

„Eu drept la toate ţi-oi răspunde ţie.

Sunt din Alibas, unde-am case mândre Şi tată mi-i Afidas, care-i fiul

Lui Polipèmon craiul şi mă cheamă

Epèritos. Mă-mpinse un zeu din ţara

Sicaniei, rătăcitor încoace

Să vin silit. Corabia mi-i trasă

La mal, departe de cetate. Iată

Sunt azi cinci ani de când trecu Ulise Nenorocitul pe la noi în ţară,

De unde-apoi plecă. Şi la pornire

I s-arătară semne bune, pasări

Zburau din dreapta. De-asta şi eu vesel Îl petrecui şi el voios se duse,

C-aveam nădejde că noi iar ca oaspeţi Ne-om întâlni, ne-om face daruri mândre.”

Aşa-i vorbi. Şi-un negru nor de jale L-acoperi şi-i cotropi fiinţa

Moşneagului, de ridică cenuşa

Şi-o-mprăştie cu mânile-amândouă

Pe capu-i alb şi suspina din suflet.

Privind la el, se-nduioşă viteazul

Şi-un fum parcă-i trecu pe nări. Deodată

Se repezi la el şi-mbrăţişându-l

Cu drag îl sărută şi-i zise: „Eu sunt Acela, tată, eu pe care-l cauţi,

Întors la douăzeci de ani în ţară,

Dar nu mai plânge, nu boci cu lacrimi, Ţi-aduc o ştire şi e grabă mare,

C-am secerat acasă pe mişeii

De peţitori plătindu-le tot răul

Şi-ocara sângeroasă ce-mi făcură”.

La asta însă cuvântă Laerte:

„De eşti tu fiul meu Ulise, arată-mi Un semn vădit, ca eu să te pot crede”.

Răspunse-ndemânaticul Ulise:

„Întâi cu ochii cercetează-mi semnul Rămas din rana ce-mi făcu mistreţul

Când mă dusei pe muntele Parnesos.

Tu singur m-ai trimis şi maica-mi scumpă

La tatăl ei, la moşul Autolicos,

Să capăt nişte daruri juruite

De dânsul la întorsul meu de-acolo.

Pe lângă asta pot să-ţi număr pomii

Livezii tale, care odinioară,

Copil fiind, cu tine în grădină,

Ţi i-am cerut şi tu mi-i deteşi mie.

Umblarăm prin pomet şi tu de-a rândul Mi i-ai numit şi numărat. În totul