Copilu-mi s-a trezit şi nu mai poate, Când vede că-i se spulber-avuţia.
De-acu-i bărbat şi-n cea mai bună stare Să-şi poarte grija casei şi să-i deie Mărire Cel-de-sus. Te rog eu totuşi
Să-mi spui tu mie care ţi-este neamul, De unde eşti. Doar nu te tragi, cum spune Povestea, din stejar şi nici din piatră.”
Ulise iscusitul îi răspunse:
„Femeie preacinstit-a lui Ulise,
Tu nu-ncetezi să-ntrebi care mi-e neamul?
Am să ţi-o spun, deşi o să-mi pricinui Mai multă jale decât am. C-aşa e,
Când omu-i dus, pierdut de mult ca mine Din ţara lui, pribeag prin multe-oraşe, Zdrobit de suferinţi. Răspund eu totuşi La tot ce-ntrebi şi iscodeşti. I-o ţară
Ce-i zice Creta, mândră, roditoare,
Cu ape-n jur, că e-n mijlocul mării, Şi oamenii foiesc în ea puzderii.
Pe-ntinsul ei sunt nouăzeci de-oraşe, Cu fel de fel de limbi: ahei şi mândri Eteocreţi, cidonieni alături
De dorieni războinici şi de oameni
Dumnezeieşti, pelasgi. Între oraşe
E unul mare, Cnossos, unde Minos
Fu rege tot la nouă ani şi cel mai
Apropiat de Joe, Minos, tatăl
Părintelui meu nobil Deucalion.
Că Deucalion mă născu pe mine
Şi pe Idomeneu, care-n corăbii Plecă-ntovărăşind pe Atrid la Troia.
Eton mi-i numele vestit şi eu sunt
Mai mic de ani, iar dânsul e mai mare Şi mai viteaz. Acolo pe Ulise
Eu l-am văzut şi datu-i-am şi daruri De ospeţit, că-n mersul lui spre Troia De la Malèa-l abătuse vântul
Şi-l adusese-n Creta. Poposise
Pe-Amnisos râul, unde-i văgăuna
Ilitei şi-i anevoios limanul;
D-abia aci s-adăposti de vifor.
Suindu-se-n cetate, a prins îndată
Să-ntrebe de Idomeneu, de care
Zicea că-i este drag, cinstit prieten.
Dar el era plecat în năvi la Troia
De zece sau de unsprezece zile.
Eu l-am luat, l-am ospătat la mine
Cu tot ce-avui mai bun, cu toată grija, C-aveam de toate şi de-ajuns în casă.
Şi celor care-l întovărăşiră
Le-am dat de toate din avutul obştii, Făină, vin şi boi ca să-i înjunghie, Să-i sature pe toţi. Acolo douăSprezece zile zăbovir-aheii;
I-oprea sălbatic vânt de miazănoapte, De nu puteau să steie pe picioare.
Vrun zeu duşman l-o fi stârnit şi numai În ziua cea de-a treisprezecea vântul Se potoli şi ei atunci plecară.”
Aşa scornea el basme câte toate
Asemeni cu-adevărul. Şi crăiasa
Îl asculta şi tot plângea cu lacrimi Şi se topea la faţă. Cum adese
