Pe culmile de munţi se moaie neaua
Ce vântul de apus o troienise
Şi o dezgheaţă-acuma Băltăreţul
Şi la topirea ei se umplu râuri
Zăpor la vale, aşa obrajii mândri
Ai Penelopei se muiau la plânsul
Bărbatului care-i stătea aproape.
Se-nduioşă de mil-atunci Ulise,
Când o văzu jălind, dar lui sub pleoape-i
Stătură ochii nemlădii întocmai Ca coarnele sau fierul. El în sine
Viclean şi-ascunse lacrima. Crăiasa, De mult jălit şi tânguit sătulă,
Mai răspică din nou: „Acum, străine, Eu voi să-ncerc să văd dacă-ntr-aieve Primitu-l-ai pe soţul meu acolo
La casa ta-mpreună cu voinicii
Care-l urmau, cum tu îmi povestiseşi.
Să-mi spui dar cum era-mbrăcat Ulise Şi ce fel era el şi ce tovarăşi
Avea cu dânsul?” El la asta-i zise:
„Sunt ani la mijloc şi e greu, femeie, Ca să-ţi răspund. Sunt douăzeci de vremuri, De când trecu pe-acolo şi se duse
Din ţara mea. Dar totuşi eu voi spune Aşa cum mi se pare. Avea Ulise
O mantie pe dânsul, porfirie,
Ţesută-n două cu fir des. Cheotoarea-i Cu-ngemănate sponci era de aur
Şi-nflorituri avea în faţă-i haina.
Cu labele-i ţinea-nhăţat un câne
Un ied bălţat de ciută, ce privindu-l Se tot zbătea. Se minunau cu toţii
De-aceste chipuri măestrite-n aur,
Cum sta ogarul să sugrume puiul,
Şi-acesta se tot zvârcolea în gheare, Voind să scape. Am văzut pe dânsul
Cămaşa-i moale, lucie, subţire
Ca foaia unei cepi uscate. Tocmai
Ca soarele lucea. Desigur multe
Femei la dânsul galeş se uitară.
Dar nu uita un lucru ce ţi-oi spune: Eu nu ştiu dacă el le-avea de-acasă
Cumva aceste haine sau că poate
I le-o fi dat pe mare vrun tovarăş
Ori un prieten, căci avea Ulise
Prieteni mulţi, fiind puţini ca dânsul Între ahei. Şi eu i-am dat din parte-mi O sabie de-aramă şi-o frumoasă
Manta ţesută-n două, porfirie,
Şi-un strai pân’ la pământ. Apoi spre cinste L-am petrecut pe el pân’ la corăbii
Şi-un crainic mai trecut avea cu dânsul.
Pot spune cum era şi el: cu umeri
Rotunzi, cu părul creţ, cu faţa smeadă
