Şi vai de cine va-ndrăzni pe dânsul
Să-l supere, să-i amărască viaţa!
Oricât de-nfricoşată i-ar fi ciuda,
Nimic nu izbândeşte-aici. De unde,
Străine-,ai şti că eu întrec pe toate Femeile de bună şi cuminte,
De te-aş lăsa să ospătezi în sală
Aşa slinos şi învăscut în zdrenţe?
Că bietul om aşa puţin trăieşte!
Şi dacă-i rău şi n-are-un pic de milă, Cât e-n viaţă-l blestemă cu toţii,
Iar după moarte-i defăimat în lume.
Dar dacă-i bun şi făcător de bine,
Străinii-i poartă numele departe
Şi-l laudă mulţimea pretutindeni.”
Ulise-a zis: „Femeie preacinstită
A lui Ulise, fiu al lui Laerte,
Veşmintele, velinţele curate
Le-am oropsit din ziua când pe plaiul Cel troienit al Cretei mă răznisem
Pe vas mânat de vâsle lungi. De-aceea Culca-mă-voi cum mă culcam nainte
În nopţi de veghe. Câte nopţi dormit-am Pe un culcuş sărac şi prost de paie
Şi-am aşteptat să vie zorii zilei!
Nu-mi place să mă spele pe picioare
Vreo slujnică; nu vreau să dea de mine Nici o femeie-n slujba casei tale,
Afară dacă nu e vreo bătrână
De treabă şi ca mine de păţită;
Doar numai ei încrede-m-aş să-mi spele Picioarele.” Răspunse Penelopa:
„Din toţi străinii care de departe
Ca oaspeţi îmi veniră-aici, străine, Nici unul n-a vorbit aşa ca tine,
Cuminte şi cu rost. Eu am pe-o moaşă, Femeie pricepută şi deşteaptă,
E doica ce primind ca prunc pe bietu-mi Bărbat cu grijă l-a crescut pe vremuri.
Măcar că-i slabă, ea o să te spele.
Hai, scoală, tu, cuminte Evriclea,
Şi-mi spală pe acest străin de-o seamă
Cu domnul tău. C-aşa va fi Ulise,
Biet om slăbit de mâni şi de picioare; Nevoia te îmbătrâneşte iute.”
Abia vorbi crăiasa, iar bătrâna
Cu palmele pe loc şi-ascunse faţa
Şi începu să verse lacrimi calde
Şi se boci: „Tu, fătul meu, vai mie
Că nu pot să te-ajut. Doar nimeni altul Atâtea buturi grase, jertfe-alese
N-a ars Celui-de-sus pe-altar la tine Cum tu i-ai dat când te rugai de dânsul Voios s-ajungi la dalbe bătrâneţe
