Ulise-orândui: „Să iasă unul

Să vadă dacă nu cumva vrăjmaşii

S-apropie”. Şi la poruncă fiul

Lui Doliu alergă şi c-o privire

Din prag văzu cum ei s-apropiară, Şi repede vesti el pe Ulise:

„Ei sunt aci. Să-ncingem arma iute.”

La vorba asta toţi se repeziră

Şi armele-apucară. Şedeau gata

Cei patru cu Ulise şi feciorii

Lui Doliu şase. Se-narmă şi Doliu

Şi moş Laert. Deşi cu plete albe,

Dau zor şi ei, războinici de nevoie.

Şi după ce-armătura o-mbrăcară,

Deschiseră ei poarta şi ieşiră

În frunte cu Ulise. Atunci Minerva

S-apropie de ei, leită Mèntor

La glas şi la făptură. Iar Ulise

Se bucură cum o zări şi zise

La fiul său: „Tu, Telemah, ia seama.

Când oamenii s-or încleşta la luptă

Pe unde-aleşii se cunosc, ia parte

Şi tu, să nu-mi faci de ruşine neamul Părinţilor, ce peste tot pământul

În frunte-au fost cu sufletul şi braţul Întotdeauna.” Telemah răspunse:

„Tu ai să vezi, de vrei, iubite tată, Că nu-ţi voi face de ruşine neamul

Cu ce pot eu”. Se bucură Laerte

Şi glăsui: „Ce zi de fericire

Trăiesc eu, Doamne! Fiul şi nepotu-mi Se-ntrec în vitejie.” De Laerte

S-apropie şi-l îndemnă Minerva:

„Tu, fiu al lui Arcesiu, moş Laerte, Tu, cel mai scump fârtat al meu, te roagă

Zeiţei Palas cea cu ochi albaştri

Şi tatălui ceresc, apoi îndată

Roteşte-ţi lancea lungă şi dă-i drumul”.

Aşa din gură-l îmboldi Minerva

Şi-l întări vârtos. Iar el se roagă

Zeiţei Palas cea cu ochi albaştri

Şi tatălui ceresc, apoi îndată

Roteşte lancea lungă şi-o răpede.

Şi-n chivăra de-aramă pe Eupites

Îl nimeri şi-l răzbătu cu lancea

Prin chivără. Bufni pe jos Eupites

Şi zăngăniră armele pe dânsul.

Şi printre-naintaşi atunci Ulise Şi falnicul său fiu se năpustiră

Şi-i secerau din săbii şi din suliţi.

Ar fi pierit cu toţii şi nici unul

Nu s-ar fi-ntors, de nu striga Minerva Şi nu împiedica din grai oştirea:

„Itacieni, lăsaţi războiul crâncen,

Vă daţi în lături pe nesângerate

Şi cât mai iute”. Aşa striga Minerva Şi ei de frică toţi îngălbeniră,

Când strigătul zeiţei auziră,

Şi de cutremur armele din mână