Să-i daţi un nume-aşa cum vă voi spune.
Fiindcă vin aci plin de-nciudarea
Ce-n sufletu-mi făcu mulţime dintre
Bărbaţi, femei de pe pământul rodnic, Să-i fie dară numele Ulise.
Iar când va creşte mare şi-o să vie La curtea mamei sale, la Parnesos,
Unde-i avutul meu, i-oi da dintr-însul Şi vesel va pleca el de la mine.”
De-aceea şi-o porni la el Ulise
Ca bunul său să-i dea bogate daruri.
Cum l-au văzut bătrânul şi copiii,
Primitu-l-au cu braţele deschise,
Cu vorbe dulci. Bunică-sa Amfitea,
Cu drag îl strânse-n braţe pe Ulise
Şi-l sărută pe cap, pe ochii mândri.
Iar Autolicos porunci la fiii
Cei lăudaţi ai lui să-ntindă masa.
Ei bucuros porunca i-auziră
Şi-un bou cincar luând, mânară-n curte.
Îl jupoiară-apoi şi-l dichisiră,
Cu-ndemânare carnea-nfeliară
Şi în frigări feliile trecură,
Le fripseră, le rumeniră bine
Şi-n urmă între ei le merticiră.
Şi peste zi pân’ la apus de soare
Se ospătau, şi parte deopotrivă
Avea la masa asta fiecare.
Când soarele-asfinţi şi fu-ntuneric, Ei adormiră şi gustară somnul.
A doua zi când zorile-nzoriră
Cu degete trandafirii, feciorii
Lui Autolicos cu ogari plecară
Şi merseră spre a vâna la ţară.
Era cu ei şi falnicul Ulise.
Suiră plaiul nalt şi păduratic
Parnesos, pe vântoase văi sosiră.
Când soarele abia ieşind din râul
Cu ape-adânci şi line, Oceanul,
Îşi răsfiră peste câmpii lumina,
Ajunse-alaiul într-o văgăună.
Acolo-ntr-un desiş cuiba mistreţul,
Pe unde niciodată nu răzbise
Nici rază de la luminosul soare,
