Frumos de tot sub des frunziş de arbori, Tot schimbă viersul răspândind o ploaie De sunete şi-şi plânge pe Itilos,
Născutul ei cu Zetos împăratul,
Odoru-i drag pe care din prostie
Ea singură-l răpuse-odinioară,
Aşa şi-n mine sufletul se zbate
Învăluit şi îndoit de-a pururi.
Ori să rămân cu fiul meu şi toate
Întregi să le păzesc, slujitorimea
Şi-averea-mi şi locaşul sfânt şi mare, Sau să-mi aleg din peţitori pe care
Socot fruntaş şi darnic la-nzestrare.
Băiatul meu, cât fu copil şi tânăr
Necopt la minte, nu vru să mă lase
Să părăsesc a soţului meu casă,
Să mă mărit. Dar azi când el e mare
Şi-n anii tinereţii, mă tot roagă
Să plec din casă. Dânsul nu mai poate Când vede cum averea-i storc aheii.
Dar tâlcuieşte visul meu şi-ascultă: Se-ndoapă-n casă-mi douăzeci de gâşte Din grâul presărat în apă. Eu mă bucur Privind la ele. Dar un vultur mare,
Cu ciocul coroiat, venind din munte
Pe toate le sugrumă şi le-omoară
Şi ele cad grămadă-aici în curte,
Iar vulturul în slăvi se-nalţă iară;
Eu tot plângeam şi mă boceam în visu-mi Că-mi potopise gâştele din curte.
Dar vulturul, venind napoi, se puse
Pe-acoperiş şi glăsuind ca omul
Mă linişti şi-mi zise: «Fii pe pace, Tu fiică lăudată-a lui Icariu,
Nu-i vis, ci-i lucru-aieve, şi-o să fie Cum ai visat. Gâscanii tăi din curte Sunt peţitorii. Eu am fost nainte
Un vultur, dar acum îţi sunt bărbatul Sosit aici să dau o moarte crudă
La peţitorii toţi.» Aşa el zise
Şi mă trezii din somn. Cătai prin curte Şi iar văzui acolo cum gâscanii
Din albie-nghiţeau mereu grăunţe.”
La asta dânsul i-a răspuns: „Femeie, Doar nu-i de tâlcuit almintreli visul; Te desluşi-n visare chiar Ulise
Cum are să se-ntâmple. Peţitorii
Pieri-vor toţi: e limpede. Nici unul Din ei nu va scăpa din mâna morţii.”
Dar Penelopa-i zise: „Îngăimate
Şi fără rost sunt visele, străine,
Şi-arareori se izbândesc la oameni.
Pe două porţi trec visele deşerte:
Una-i de corn, cealaltă e de fildeş.
Şi care vin pe poarta cea de fildeş
Te-nşală, c-aduc vorbe nemplinite.