Nici ploaie nicăieri, aşa pe-acolo
Era stufos bungetul, şi sub dânsul
Zăcea frunzişul scuturat grămadă.
Dar cum i-ajunse la urechi un tropot
De oameni şi de haită la năvala Ce-a dat spre el, din cuibul lui mistreţul Zburlit ţuşti nainte, şi pe-aproape
De ei stătu cu ochii ca văpaia.
Întâi la el se repezi Ulise
Şi-asupra-i ridicând prelunga-i lance, Cu mâna-i grea sta gata să-l străpungă.
Dar i-apucă nainte-atunci gliganul
Şi-l încolţi pe la genunchi şi-n fugă
Pieziş din carne-i rupse o fâşie
Cu colţul lui, dar nu-i pătrunse osul.
Ulise-l nimeri la dreapta-n spate
Şi-l străbătu cu lancea-i sclipitoare.
Prin colb se prăvăli icnind mistreţul Şi-nţepeni pe loc. Iar de Ulise
Avură grijă repede feciorii
Lui Autolicos, rana i-o legară
Cu meşteşug şi sângele-i curmară
Cu descântări. Apoi se înturnară
Pripiţi la casa lor. Iar Autolicos
Şi fiii lui deplin îl vindecară.
Şi după ce-i făcură scumpe daruri,
Ei fericit pe dânsu-l petrecură
În ţara-i de moşie. Iar părinţii
La-ntorsul lui vârtos se bucurară
Şi-l întrebară toate cu-amănuntul
De rana lui, de tot ce pătimise.
Iar el cu şart le povesti cum firea
L-a încolţit pe el la vânătoare
Pe muntele Parnesos, unde merse
Cu verii lui mistreţul să-l vâneze.
De rana-i veche dete-acum bătrâna
Şi pipăind o cunoscu îndată,
Lăsă să-i cadă în lighean piciorul,
Se răsturnă şi zurui ligheanul.
Şi apa fu vărsată jos. Iar doica
Simţi şi bucurie şi mâhnire
Şi lacrimi îi dădură-n ochi şi glasul Îi amuţi. Dar iute duse mâna
La barba lui Ulise-atunci şi zise:
„Tu, fătul meu, eşti negreşit Ulise, Dar nu putui să te cunosc nainte
