Şi mândrul fiu să-ţi creşti. Dar văd că astăzi El numai ţie ţi-a luat nădejdea
De-ntoarcere napoi. Aşa pesemne
Vor fi batjocorit şi pe Ulise
Femeile departe-n ţări străine,
Când el sosea la curţile slăvite,
Cum toate-aceste-obraznice te-nfruntă, Străine, - acum pe tine. Obrăznicia
Şi multa lor batjocură te face
Să nu te laşi spălat. Cu bunăvoie
Ascult porunca doamnei. Pe picioare
Te voi spăla de dragul Penelopei
Şi-al tău, străine. Că-n adânc durerea Mă scurmă-n faţa ta şi ia aminte
Ce am să spun. La noi aici ca oaspeţi
Veniră mulţi străini bătuţi de soartă, Dar pot să zic că n-am văzut nici unul Să semene ca tine cu Ulise
La vorbă şi la stat şi la picioare.”
Ulise-ndemânatecu-i răspunse:
„Acei care cu ochii ne văzură
Pe amândoi, toţi astfel zic, mătuşă, Că semănăm aidoma-n făptură
Cum singură tu ai luat aminte”.
Aşa vorbi Ulise, iar bătrâna
Luă un lucitor lighean şi prinse
Să-l spele pe picioare; apă rece
Turnă într-însul multă, apoi fierbinte Şi cum şedea Ulise lângă vatră,
El repede se-ntoarse spre-ntuneric,
Căci se temu ca nu cumva, spălându-i Picioarele, să-i vadă rana veche
Şi ea să-l dea de gol. Dar dânsa merse Mai lângă el şi se grăbi să-l spele.
Ci-ndată cunoscu ea urma ranei
Ce i-o făcuse un mistreţ odată
Cu colţul alb când merse la Parnesos Să-şi vadă pe bunicul Autolicos
Cu fiii lui, bărbat care-ntre oameni Era neîntrecut de mare lotru
Şi strâmb la jurăminte. Zeul Hermes
Apucătura asta-i dăruise,
Căci el îi prinosea plăcute buturi
De miel şi iezi. Şi zeul tot prielnic Îl însoţea pe el. Când Autolicos
Călători-n Itaca cea mănoasă,
Găsi aici abia născut nepotul,
Şi Evriclea, - ndată după masă,
I-l puse pe genunchi şi-i zise astfel:
„Tu singur, Autolicos, dă-i un nume, Oricare-ar fi, odraslei fiicei tale
Căci tare ţi-este drag”. Răspunse dânsul:
„Tu, ginere şi draga mea copilă,
