De-a-mi pipăi cu mâna mea stăpânul”.
Aşa grăi. Apoi spre Penelopa Ea ochii şi-aţinti voind să spuie
Că soţul ei e chiar acolo-n casă.
Dar Penelopa nu putu s-o vadă,
C-aiurea Palas i-abătuse mintea.
Ci dibuind şi apucând cu dreapta
Pe doica de grumaz, cu stânga dânsul O trase-aproape şi răstit îi zise:
„Vrei, doică, să mă pierzi? Tu care-odată
La sânu-ţi m-ai crescut, şi dup-atâtea Necazuri ce-am avut până ce astăzi
În douăzeci de ani s-ajung în ţară?
Dar dacă m-ai ghicit şi-un zeu la asta Te-a luminat, să taci, ca nimeni altul Să nu ştie că sunt aici. Că altfel
O vorbă-ţi spun şi ea va fi-mplinită.
Când eu cu ajutor de sus voi pune capăt Mişeilor odată, nici pe tine,
Deşi-mi eşti doică, nu te cruţ în oara Când voi ucide şi pe celelalte
Femei care slujesc la mine-n casă.”
Dar i-a răspuns bătrâna cea cuminte:
„Ce vorbă, maică, ţi-a scăpat din gură!
Tu ştii ce tare şi nenduplecată
E firea mea. Eu pot să stau tăcută
Ca piatra sau ca fierul. Ba pot spune Şi altceva, s-o ţii tu minte asta
De-o fi vrun zeu cu mâna-ţi să doboare Pe peţitori, am să-ţi arăt eu care
Femei din casă ţi-au făcut ruşine
Şi care-au fost de treabă.” Dar Ulise Din grai întâmpină: „De ce tu, doică, Să mi le spui pe ele? Nu-i nevoie.
Iau seama doar şi eu la fiecare
Şi-oi şti cum sunt. Tu taci, păzeşte-ţi gura Şi-ncrede-te în zei.” Acestea-i zise, Iar doica o zbughi prin toată sala
S-aducă apă de lăut picioare,
Căci ap-adusă toată-i se vărsase.
Iar după ce-l luă pe el şi-l unse
Cu-mbălsămat ulei, atunci de vatră
S-apropie cu scaunul Ulise
La încălzit şi zganca el sub trenţe
Şi-acoperi. Iar Penelopa-i zise:
„Voi să te mai întreb puţin, străine, Căci iată-i vreme de odihnă dulce,
De-i chip s-adormi când eşti cuprins de jale.
Dar mie mi-a fost dat nemăsurate
Dureri să sufăr. Zilele-mi de-a pururi Mi le petrec cu plâns şi cu suspinuri Şi-mi văd de lucrul meu şi-al celor care-mi Lucrează-n casă. Dar când vine noaptea Şi-adorm cu toţii, eu veghez în patu-mi Şi tânguioasă inima-mi se bate
Sub ascuţite griji nenumărate.
Întocmai cum Privighetoarea, fiica
Lui Pandareus, în dumbrava verde
La începutul primăverii cântă
