Ea se porni pe plâns după Ulise,
Bărbatul ei, până ce blând Minerva
Pe pleoape-i picură odihnă dulce.
Cântul XX
În tindă sta culcat Ulise. O blană
De bou neargăsită-şi tăvălise
Şi-asupra-i multe piei de oi junghiate
De-ahei şi cu un ţol l-acoperise Pe dânsul Evrinoma. Sta în patu-i
Neadormit viteazul, tot cu mintea
La moartea peţitorilor. Ieşise
Din cas-atunci un rând de roabe care S-aveau cu peţitorii şi-ncepură
A râde şi-a se veseli-mpreună
Şi sufletu-i se-nviforă. Prin minte-i Trecură multe gânduri: să dea buzna
Pe toate să le-omoare? Ori să lase
Pe data cea din urmă să se-nhaite
Cu tinerii? Şi inima într-însul
Urla. Cum o căţea dă roată-n jurul
Căţeilor plăpânzi şi latră la un
Necunoscut şi-i gata să se-nhaţe,
Aşa lătra şi inima într-însul,
Că-i sângera de ciudă-n faţ-atâtor
Blăstemăţii. În piept îşi da cu pumnul Şi inima-şi certa: „Mai rabdă încă,
O, inimă. Tu ai răbdat odată
Ceva mai fioros, pe când ciclopul
Nesăţios înfuleca pe soţii
Voinici ai mei. Te-ai stăpânit acolo Şi tare-ai stat până ce sfatul minţii Din peşteră te-a scos, unde crezuseşi Că vei muri.” Aşa el se mustrase
Şi domolită sinea lui rămase
Ca luntrea otgonită, dar în patu-i
Se răsucea Ulise în tot chipul.
Întocmai cum pe un jăratic mare
Un om roteşte pântecul de capră
Ce-i împănat cu sânge şi grăsime,
Voind mai iute carnea-i să se frigă, Aşa în pat se tot sucea Ulise
Şi chibzuia cum el să pună mâna
Pe şleaht-aceea de sfruntaţi, el singur Fiind, vrăjmaşii mulţi. Veni la dânsul Din cer atunci Minerva ca femeie,
La creştet îi stătu şi-i zise astfel:
„Ce stai veghind, tu, cel mai neferice Din muritori? Aici ţi-i doară casa
Şi-n casă ţi-i femeia şi copilul
Cum orice tată l-ar dori să fie.”
Ulise i-a răspuns aşa Minervei:
