Aşa să mă doboare şi pe mine
Cei din Olimp, trăsnească-mă Diana,
S-ajung sub ţărnă-alături de Ulise,
Decât să bucur pe un om ce nu e
De seama lui. Ba tot mai rabzi nevoia Când noaptea poţi dormi, după ce ziua Ai plâns zdrobit, că somnul, după-nchisul Pleoapelor, e balsamul uitării
A toate, rău şi bun. Dar mie, biata, Îmi mai trimite-un zeu şi vise rele.
Chiar noaptea asta mi-a dormit alături Un om ca el. Era leit cum fuse
Când a purces cu armia la Troia,
Mă-nveselii în suflet că-mi păruse
Că nu e vis, ci dânsul chiar aieve.”
Aşa grăi. Şi zâna dimineţii
Curând sosi pe tronul ei de aur.
Ulise i-auzi din pat jălitul,
Stătu pe gânduri şi-i păru în sine
Că-l cunoscu nevastă-sa şi stete
La capul lui. Împăturindu-şi ţolul
Şi pieile pe care se culcase,
Le aşeză în sală pe un scaun
Şi blana cea de bou luând afară,
O puse jos şi cu întinse braţe
El ruga-şi-ncepu: „Părinte Joe,
De m-aţi adus în ţara mea pe apă
Şi pe uscat cu voia voastră, după
Ce-aşa de crâncen m-aţi bătut, ajută
S-aud menind a bine doar pe unul
Din oamenii ce se deşteaptă-n casă
Şi Joe să-mi arate-un semn pe-afară”.
Aşa zicea. Luă aminte domnul.
Şi bubui din cer, de sus din nouri, Şi-n sinea lui se bucură Ulise.
Din casă i-a menit a bine-o şerbă
Din cele care măcinau pe unde
Palatul lui Ulise-avea merinde.
Lucrau acolo zi şi noapte două-
Sprezece roabe şi tocau făină
De orz şi grâu, care-i a lumii hrană
Şi măduvă. Dormeau acolo toate
Femeile când măcinase grâul
Şi numai una nu-şi gătase lucrul,
Fiind cea mai nevolnică din toate.
Şi-opri morişca şi meni a bine
