„Ce-mi spui, zeiţă,-i prea frumos şi bine, Dar inima-mi se tot frământă-n sine
Şi chibzuie cum pot să pun eu mâna
Pe şleahta de sfruntaţi, eu singur
Fiind, iar ei mereu o droaie-n casă.
Dar şi mai crunt o grijă tot m-apasă: Cu voia ta şi-a tatălui din ceruri
Dacă-i dobor, oare-ncotro fugi-voi
Ca să m-ascund. Te rog să-mi spui tu mie.”
Grăi Minerva cea cu ochi albaştri:
„Abraşule, sunt oameni care-ascultă
De un tovarăş mai de rând, de unul
Ce-i muritor şi nu dă sfat ca mine.
Eu sunt zeiţa care-n veci te apăr
În tot ce faci şi ţi-oi vorbi pe faţă: De ne-ar încercui cincizeci de cete
De oameni ahtiaţi să te omoare,
Tu poţi să-i birui şi să capeţi turma De oi şi boi. Dar las’ să-ţi vie somnul Că ţi-ar fi rău să stai de veghe o noapte.”
Şi zâna somn îi picură pe gene,
Apoi se-ntoarse la Olimp. Iar somnul Moleşitor îl copleşi pe dânsul
Şi inima i-o dezrobi de grijă.
În vremea asta se trezi soţia-i
Cea vrednică şi-n aşternutu-i moale
Se puse iar pe plâns. Şi când de lacrimi Se sătură, întâi zeiţei sfinte,
Diana, ruga îşi rosti: „Diano,
Zeiţă naltă, fiică de-a lui Joe,
Săgeată-mă în piept şi-acum în clipă
Ia-mi sufletul sau să mă ia un vifor Pe căi de nori şi să m-arunce-n valul Vârtelnicului Ocean întocmai
Cum a luat vârtej de vânt odată
Pe fetele lui Pandareus! Ele,
Când zeii le pierduseră părinţii,
La curte au rămas copile-orfane,
Dar le hrăni zeiţa Afrodita
Cu caş, cu vin plăcut, cu miere dulce, Le dărui Junona frumuseţe
Şi minte mai presus decât la toate
Femeile, boi nalt apoi le dete Diana preacurata, şi Minerva
Cu măestria mânii le deprinse.
Când Afrodita spre Olimp se duse
Să ceară pentru fete-n floarea vârstei Nuntirea de la domnul fulgerării –
Căci el le ştie toate, şi norocul
Şi nenorocul tuturor în lume –
Vântoasele pe fete le răpiră
Şi le robiră groaznicelor Furii;
