Pentru stăpâna ei: „Părinte Joe,
Tu, împărate peste zei şi oameni,
Puternic ai tunat din cer şi totuşi
Nu-i pic de nor. E semn că piază bună
Trimiţi cuiva. Mi-ascultă demândarea Şi mie bietei. Fă ca peţitorii
În ziua asta cea din urmă dată
Să ospăteze-n casa lui Ulise,
Mişeii care-aici în trud-amară
La măcinat puterile-mi secară,
Să fie masa lor cea de pe urmă!”
Aşa ură femeia, iar Ulise
Se bucură când i-auzi menirea
Şi tunetul lui Joe; avea nădejde
Că poate să-şi răzbune pe nemernici.
În vremea asta celelalte roabe
Se strânseră prin casă şi-ncepură
S-aprindă foc neobosit în vatră.
Din pat se scoală Telemah, viteazul
Cu zeii deopotrivă, şi se-mbracă,
Pe umăr pune sabie ascuţită
Şi în picioare dalbele sandale,
Ia lancea tare cu ţugui de-aramă,
S-opreşte-n prag şi Evricleii zice:
„Cinstit-aţi pe străin cu pat şi hrană?
Ori n-aţi grijit de el? Aşa e mama,
Cu toată-nţelepciunea-i. Nu-şi dă seama, Primeşte ea pe ticăloşi cu cinste,
Iar pe cei buni nesocotind i-alungă.”
„Copilul meu, răspunse Evriclea,
Nu-nvinui pe cine nu-i de vină.
Stătu doar şi bău cât vru el singur, Zicea însă că nu-i flămând, în vreme Ce doamna-l întreba. Dar când îi fuse De somn, şi de culcat, zori stăpâna
Pe roabe să-i aştearnă de culcare.
Dar el ca omul cufundat în jale
Şi în răstrişte, nu vru să se culce
În pat pe perne moi: dormi în tindă
Pe piei de oi, pe-o blană nedubită
De bou şi noi c-un ţol l-acoperirăm.”
Aşa ea zise. El ieşi din sală
Cu lancea-n mână. Îl urmau ogarii
Cei sprinteni de picioare. El la sfatul Aheilor se duse. Evriclea,
Fiica lui Op, nepoata lui Pisenor,
