Iar care vin pe poarta cea durată
Din cornul şlefuit, se-ntâmpl-aieve
Acelui care-n somnu-i le visează.
Dar visul meu spăimântător eu nu cred Să fi trecut pe-aici. Că pentru mine Şi fiul meu ar fi nespus de bine.
Dar ia aminte ce voi spune acuma:
Veni-va ziua urgisită-n care
M-oi depărta de casa lui Ulise,
Căci iată, eu voi pune-aci la luptă
Securile pe care bietu-Ulise
Le-nşiruia în sală câte două-
Sprezece cum se pun în şir proptele
Când se lucrează talpa de corăbii.
El stând departe, şi-arunca săgeata,
Şi ea trecea prin găurile toate De la securi. Acum, la lupta asta,
Voi face să se-ntreacă peţitorii.
Şi cine mai uşor va-ntinde arcul
Şi va răzbate cu săgeata toate
Securile, bărbat al meu să fie;
Îl voi urma şi părăsi-voi casa
Cea plină de-amintiri de tinereţe,
De bogăţie şi de frumuseţe,
De care cred că chiar în vis o dată
Îmi voi aduce-aminte.” El îi zise:
„Femeie prea-nchinat-a lui Ulise,
De loc nu amâna tu lupta asta,
Că-ţi va sosi bărbatul înainte
Ca peţitorii tăi să puie mâna
Pe arc, să-ntindă coarda şi să treacă
Prin fier săgeata lor”. Iar Penelopa Răspunse-atunci: „De-ai vrea să şezi, străine, Şi de urât aşa să-mi ţii în sală,
De loc nu s-ar lipi de mine somnul.
Dar oamenii nu pot să stea de-a pururi Neadormiţi, că asta le-a fost dată
De cei-de-sus. De-aceea eu la mine
Mă sui şi iar mă culc în aşternutul
De jale-al meu, stropit de mii de lacrimi De când Ulise a plecat pe mare
Să vadă neagra, blestemata Troia.
Acolo eu mă culc, tu dormi în casă.
Ţi-aşterni pe jos sau las’ să-ţi puie patul.”
Aşa vorbind, ea se sui în catul
Strălucitor de sus şi o-nsoţiră
Femeile. Iar cum ajunse-acolo,
