Ajunse Telemah, apoi Ulise.

Porcarul ni-l aduse-n haine slute;

Părea un cerşetor, bătrân cu totul,

Proptit de un toiag, purta bulendre

Şi cum era de jerpelit şi jalnic

Nici unul dintre noi, mai vechi sau tânăr Nu-l bănui când el pică la curte.

Şi-l necăjeam cu vorba şi bătaia.

El înghiţi o vreme cu răbdare

Ocările şi blendele, ci-n urmă,

În cugetu-i fiind trezit de Joe,

El, ajutat de Telemah, îşi strânse

În armărie mândra-i armătură

Şi-o încuie. Apoi pe-a lui soţie

O sfătui cu multă viclenie

La luptă între peţitori să puie

Securile şi arcul lui Ulise, Şi-aceasta ne-a fost jocul şi-nceputul Topeniei, săraci de noi. Nici unul

Nu am putut să-ntindem coarda de la

Călitul arc, că ne lipsea puterea.

Dar când ajunse-n mâna lui Ulise

Cumplita armă, noi strigam cu toţii

Şi-ameninţam să nu i-o dea, să zică

Ce-o zice el. Doar Telemah el singur Tot stăruia şi-l îndemna-mpotrivă.

Şi cum pe arc Ulise puse mâna,

Uşor destinse coarda-i şi săgeata

Trecu prin fier. Pe urmă el cu arcul Stătu pe prag şi ochii crunt rotindu-şi, Turnă o ploaie de săgeţi în faţă-i.

Întâi străpunse pe-Antinou fruntaşul.

Apoi, ochind, svârli săgeţi amare

Şi-n toţi ceilalţi, şi noi cădeam grămadă.

Vedeai uşor că le-ajuta în luptă

Un zeu de sus, căci repede prin sală, Cuprinşi de-avânt nebun, rotiş dau moarte.

Un groaznic gemet s-auzea şi pocnet

De capete, şi toată pardoseala

Era un lac de sânge. Aşa pierirăm

Sărmanii noi şi trupurile noastre

Şi-acuma zac la curtea lui Ulise,

Că n-au vro ştire-ai noştri cei de-acasă; Ei sângele cel negru de la rane

Ne-ar fi spălat şi la înmormântare

Ne-ar fi bocit, că asta-i cinstea dată

La răposaţi.” Iar Agamèmnon zise:

„O, fericite fiu al lui Laerte,

Preaiscusite vrednice Ulise,

Cu-a ta neîntrecută vrednicie

Din nou ai dobândit pe-a ta soţie.

Prea cuminte a fost neprihănita

Copil-a lui Icariu, Penelopa!

Cum ea de soţul tinereţii sale

Mereu şi-aduse-aminte! Niciodată

Nu-i piere slava de femeie bună.

În cinstea ei cânta-vor muritorii,

Înduhuiţi de zei, cântare mândră.