Deci zise-ndată Telemah: „O, tată,
Minune mare văd aici cu ochii.
Pereţii casei şi tavanul mândru
Şi grinzile de brad şi stâlpii care
Se-nalţă-n sus în ochii mei s-arată
Ca focul arzător. De bună seamă
În sal-aci i-un zeu venit din slavă.”
Ulise-atunci grăi la el: „Tăcere
Şi ţine-ţi gura, nu-ntreba, c-aşa e
Cu zeii care locuiesc Olimpul.
Dar du-te tu să dormi, eu stau de veghe Aici pe loc să iscodesc pe robii
Şi pe măicuţa ta care, silită
De jalea ei, mă va-ntreba de toate.”
Aşa-i zicea. Iar Telemah, din sală
Ieşind sub zare de făclii, se duse
Să doarmă în iatacul unde dânsul
Se-mpătuia dacă-i venea somn dulce.
Se puse-acolo şi-aşteptă să vie
Lumina dimineţii. Iar Ulise
Rămase-n sală tot gândind la moartea Vrăjmaşilor cu sprijinul Minervei.
Ieşi atunci din casă Penelopa
De-o seamă la făptură cu zeiţa
Diana sau cu Venera de aur.
Pe lângă vatră-i puseră un scaun
Lucrat în fildeş şi-n argint de-un meşter Icmaliu, care adause sub talpă
Un scăunaş lipit de jeţ, pe care
O blană mare fuse aşternută.
Aci şezu-nţeleapta Penelopa
Şi din iatac femei cu braţe albe
Veniră-n jurul ei. Se ridicară
Grămezi de pâne, mese şi potire
Din care beau bărbaţi trufaşi. Şi focul Din făcliere jos îl aruncară.
Ticsiră-acolo altă zadă multă
Ca să le dea lumină şi căldură.
Din nou Melanto începu din gură
Să-mpungă pe Ulise: „Măi străine,
Şi-acum ni-i scoate sufletul şi-ntr-una Vei forfoti prin casă toată noaptea
Tot iscodind femeile? Afară,
Pârlitule, fii mulţumit cu hrana
Sau te pocnesc îndată c-un tăciune,
