Nu poate să se-ncheie fără sânge,
Când el s-ar furişa în casa asta.”
Aşa vorbi, stropi din vin şi cupa
Golind o-napoie lui Amfinomos,
Fruntaş de oameni, care-apoi se duse În sală trist. Tot da din cap, simţise Că nu-i a bine. Totuşi el de moarte
Nu fu scutit, că-l ferecă Minerva,
De-a fost răpus de suliţa şi braţul
Lui Telemah. Şezu el iar pe scaun
De unde se sculase din mulţime.
Atunci Minerva cea cu ochi albaştri
În minte puse fetei lui Icariu,
Mintoasei Penelopa, să s-arate
La peţitori să-i bucure mai tare,
De soţ şi fiu să fie preţuită
Mai mult ca înainte. Şi-ntr-o doară
Ea râse şi grăi: „Tu, Evrinomo,
Ca niciodată inima îmi cere
Să mă înfăţişez la ei, cu toate
Că-mi sunt nesuferiţi. Aş vrea eu totuşi La fiul meu să spun o vorbă bună,
Să nu se bage-ntr-una prin duiumul
De peţitori care grăiesc în faţă-i
Frumos şi-n dos îi cugetă pieirea,”
Iar chelăriţa Evrinoma-i zise:
„Copila mea, e drept ce-mi spui tu mie.
Te du şi spune şi nimic n-ascunde
La fiul tău. Ci-ntâi coboară-n baie
Şi unge-ţi tu obrajii cu miresme,
Să nu te duci cu faţa-aşa zoită
De plâns. Urâtă-i veşnica bocire.
Căci iată mare ţi-a crescut copilul, Aşa cum te-ai rugat de zei fierbinte Să-l vezi voinic pe el, mijindu-i barba.”
Răspunse înţeleapta Penelopa:
„Cu toată grija ta de mine, Evrinomo, Să nu mă sfătuieşti să merg la baie
Şi cu miresme să mă ung, că zeii
Din slavă frumuseţea-mi veştejiră,
De când bărbatul mi-a plecat pe mare.
Dar spune Ipodamiei să vie
Cu Autonoe ca să-mi steie-alături
Când voi intra la peţitori în sală,
Că singură între bărbaţi să intru
Ruşine mi-i.” Aşa vorbi, şi baba Prin curte merse ca să dea de ştire
