De rece n-ar fi stat aşa departe

De soţul ei venit acasă după

Nespuse suferinţi îndelungate

Şi după douăzeci de ani. Tu, doică,

Aşterne-mi patul să mă culc eu singur; Nevastă-mea-i cu inima ca fierul.”

Crăiasa-l încerca pe el: „Sărmane,

Nu e mândrie, nici nesocotire.

Nici uluirea multă ce mă face

Să stau aşa. Prea bine ştiu cum fuseşi Când ai plecat cu vasele pe mare,

Dar hai, tu, doică, pregăteşte-i patul Afară de iatacul care singur

L-a-ntemeiat frumos. Crivatul trainic Pe-afară scoate-l şi aşterne asupra-i Velinţe, cergi şi blănuri.” Asta zise Ea încercându-şi soţul, dar Ulise

Răspunse înciudat măritei doamne:

„Mă doare-n suflet ce mi-ai spus, femeie.

Dar cine patul meu să-l mute-aiurea?

Căci anevoie ar fi putut s-o facă

Şi cel mai priceput, de n-a fost doară

Vrun zeu care venind cu dinadinsul

L-o fi mutat acolo, că nici unul

Din muritorii vii, oricât de tare

Şi june să fi fost, uşor să-l mişte

De loc n-ar fi putut. Că i-o minune

Cu patul meu lucrat cu măestrie

De mine, nu de altul. În ogradă

Crescuse un măslin cu frunze late,

Vânjos şi verde, gros la trunchi ca stâlpul.

În jurui lui eu mi-am zidit iatacul

Cu pietre dese şi-am făcut deasupra-i Acoperiş şi-am pus canaturi strânse

Şi îmbucate bine la intrare.

Am retezat din ramuri tot măslinul

Şi l-am tăiat apoi din rădăcină, I-am netezit tulpina cu arama

Frumos, cu şart şi drept pe ciripie.

Din trunchi făcui picior de pat, cu sfredel Îl sfredelii şi începui de-aicea

Şi meşterii deasupra lui crivatul

Cu flori de-argint, de aur şi de fildeş.

Şi peste dânsul mai lăţii curele

Strălucii de porfiră. Iată semnul

De care eu spuneam că i-o minune.

Acum eu nu ştiu, stă la locu-i patul?

Sau cineva, tăind întreg măslinul,

L-o fi mutat cumva în altă parte?”

Aşa vorbi. Şi ea-naintea-acestor

Dovezi întemeiate-a lui Ulise,

Slăbind la suflet şi-n genunchi, deodată

Zbucni în plâns, se repezi de-a dreptul Şi de grumaz cu braţele-l cuprinse,

Pe cap îl sărută şi prinse a-i zice:

„Ulise, nu te supăra pe mine,

Tu care eşti întâiul între oameni

De luminat în toate, că doar zeii

Ne-au dat răstriştea şi pe noi sărmanii Ne-au pizmuit, de n-am fost laolaltă

Ca să ne bucurăm de tinereţe