Şi zise peţitorilor: „Prieteni,
Aşa ceva-i nepomenit pe lume:
Ce haz şi ce petrecere ne-aduse
Un zeu în casă! Acest străin şi Iros Se ceartă şi sunt gata să se-nhaţe.
Hai repede să-i punem la bătaie.”
La vorba lui ceilalţi atunci săriră
Cu hohote de râs şi ocoliră
Pe jerpeliţii cerşetori. Şi astfel
Le zise Antinou: „Luaţi aminte
Ce-oi spune, falnici peţitori. Pe focul Din vatr-aici sunt puse burţi de capre Ce le-am umplut cu sânge şi grăsime
Şi le păstrăm de cină. Care-acuma
Din doi va dovedi şi-o fi mai tare,
Să vie să-şi aleagă din bucate
Oricare parte-ar vrea, şi numai dânsul Va rămânea mereu cu noi la masă
Şi n-om lăsa pe alt orbeţ să vie
Pe-aicea la cerşit.” Aşa le zise
Şi vorba lui plăcu. Atunci Ulise
Cel iscusit, şurubărind cu mintea,
Luă cuvântul: „Dragii mei, nu poate
Un om bătrân topit de suferinţe,
C-un tânăr să dea piept. Însă mă-mpinge Haina foame să-mi găsesc sfârşitul
În pumni aci. Dar faceţi-mi nainte
Cu toţii mare jurământ că nimeni,
Pe Iros părtinind pe nedreptate,
Nu-ntinde mâna spre-a lovi în mine,
Ca astfel un potrivnic să mă-nvingă.”
Şi toţi jurară cum ceru Ulise.
Şi după ce rostiră jurământul,
Grăi din parte-i Telemah: „Străine,
De te îndeamnă inima şi firea
Viteaz-a ta pe-acest calic să-nlături, Să nu te temi de nimeni dintre-aheii Ce sunt de faţă. Cine te-ar atinge
S-ar bate cu mai mulţi, că eu sunt gazda Şi-apărătorul tău. Şi sunt cu mine
Fruntaşii Antinou şi Evrimahos,
Doi oameni cumsecade.” Aşa el zise
Şi se-nvoiră toţi. Atunci Ulise
Cu zdrenţele se-ncinse pe la mijloc
Şi dezgoli el coapse mari şi mândre
Şi pieptul, umeri laţi, vânjoase braţe.
Minerva sta pe-aproape şi-l făcuse
Mai împlinit. Şi foarte se mirară
