Îl cuminţesc. Mi te scrântiră zeii.

Nainte ai fost cu totul cumpănită,

De ce tu râzi de mine-ndurerata

Şi-mi buigui de-astea şi-mi alungi odihna Ce-aşa de dulce pleoapele-mi închise?

Aşa frumos eu n-am dormit vrodată

De când Ulise a plecat la Troia,

La ciuma de cetate blestemată.

Coboară-te mai bine, du-te-n sală.

De-ar fi venit în locul tău vreo Femeie de-ale mele să-mi dea mie

O veste aşa, din somn să mă deştepte, Urât o mai făceam napoi să plece.

Dar ai noroc de bătrâneţe.” Doica

I-a zis: „Eu nu râd, fata mea, de tine, Ci-i drept aşa cum zic, veni Ulise,

I-aici în casă. Este chiar străinul

Ce-a fost batjocorit de toţi în sală.

De mult ştia doar Telemah de asta,

Dar el, băiat cuminte, ascunse gândul Şi socoteala bunului său tată

Ca să-şi răzbune pe duşmanii noştri.”

La vorba asta ea, sărind din patu-i, Cuprinse pe bătrâna şi din pleoape

Un strop îi curse şi-ncepu s-o roage:

„Măicuţo, spune-mi drept, dacă Ulise Veni, cum zici, cu-adevărat acasă.

Cum oare el putu să puie mâna

Pe aceşti nemernici? El doar fuse singur, Iar ei o droaie-ntotdeauna-n casă.”

Răspunse doica: „Nu văzui şi nu ştiu Ci auzii doar gemetul acelor

Răpuşi de el. Noi stam de spaimă-n fundul Palatului şi uşile-au fost bine

Închise toate până ce în sală

Veni fecioru-ţi singur să mă cheme,

Trimis fiind de tatăl său anume.

Eu l-am găsit în urmă pe Ulise

Stând oblu între morţi care-mprejuru-i Zăceau pe jos grămadă lâng-olaltă.

Te-ai fi înveselit în tine, dacă

L-ai fi văzut mânjit de praf şi sânge Ca leul. Acum morţii stau cu toţii

Lungiţi la poarta curţii, iar Ulise

Cu focul mare-aprins şi cu pucioasă

Dezmolipseşte sala cea frumoasă.

Dar vino să vă bucuraţi acuma

Voi amândoi, că prea mult pătimirăţi.

Căci iată că vi se-mplini dorinţa

Îndelungată. El veni la vatră-i.

Şi-i sănătos, şi te găsi pe tine

Şi pe băiat acasă, iar pe câinii

De peţitori îi pedepsi cu moartea La curtea lui pe toţi.” Dar Penelopa Se tot temea şi cuvânta bătrânei:

„Măicuţo, nu te prea mândri tu încă

Şi nu mai râde-aşa de bunăvoie.

Tu ştii ce bine-ar fi primit Ulise

De toţi ai lui şi mai ales de mine

Şi fiul nostru, dac-ar fi să vie;

Dar nu-i adevărat ce-mi spui tu mie.

Pe peţitori i-o fi ucis vreunul

Din zei pe care i-o fi-ndârjit urgia Trufiei lor şi faptele mişele,

Că nu cinsteau pe nici un om din lume, Nici rău, nici bun, oricine-a fost la dânşii.