El zice că-i prieten cu Ulise
De la părinţi şi locuieşte-n Creta,
Pe unde-i al lui Minos neam. De-acolo El, vânturat prin lume, dus de valuri Şi suferinţi, sosi la noi acuma.
Cic-auzi că viu este Ulise
Şi chiar pe-aici aproape s-află-n ţara Tesproţilor şi-aduce mult-avere.”
Luă din nou cuvântul Penelopa:
„Te du şi-l cheamă-ncoa’ să-mi spuie singur În faţa mea. Iar ei să şad-acolo
Şi să petreacă-n sală sau pe-afară,
Doar sunt cu voie bună, căci avutul
Întreg şi neatins şi-l au în casă,
Din pânea şi din vinul lor se-nfruptă
Doar robii lor, că vin în toată ziua La noi şi-njunghe boi şi oi şi capre, Şi chefuiesc şi beau fără măsură
Şi-n mare parte-averea ne-o băură.
Căci nu-i un om aşa cum fu Ulise
Să scape casa de urgie. O, Doamne,
De-ar fi să vină el, s-ajungă-n ţară, Ce repede-mpreună cu fecioru-i
Plătea nelegiuirea-acestor oameni!”
Abia grăi şi Telemah deodată
Şi strănută vârtos şi casa toată
Grozav mai răsună, iar Penelopa Voioasă râse-atunci şi pe Eumeos
Grăbi din nou cu vorbe zburătoare:
„Dă fuga, cheamă-ncoace pe străinul
Să vie-aici să stea în faţa-mi. Nu vezi Cum fiul îmi răspunse cu strănutul?
De bună seamă are să fie moarte
La peţitori, nici unul n-o să scape.
Eu ţi-oi mai spune una, ţine minte:
De voi vedea că oaspele-mi nu minte, Am să-l îmbrac frumos cu haine nouă.”
Cum auzi, porcarul merse-aproape
De el şi astfel îl vesti: „Străine taică, Te cheamă buna Penelopa, maica
Lui Telemah, doreşte să te-ntrebe
De soţul ei, de patimile tale.
Când va vedea că spus-ai adevărul,
Te va-mbrăca frumos în haine nouă
De care eşti lipsit mai mult, că hrana O poţi cerşi din om în om, ca foamea Să ţi-o alini; ţi-o poate da oricine.”
Ulise i-a răspuns: „Eumeu, îndată
Aş povesti pe neminţite toate
La fiica lui Icariu. Doar ştiu bine
Ce-a fost cu bietu-Ulise, căci avurăm Aceeaşi soartă tristă. Dar mi-e teamă
De peţitori, că-s mulţi şi răi la suflet, De-ajunse neobrăzarea lor şi sila
Până la cerul cel de fier. Că iată,
