Şi-i spuse tot ce-orânduise fiul.
Şi când solia-şi isprăvi, se duse
La turmă părăsind în pripă curtea.
Mâhniţi şi plini de jale peţitorii
Ieşiră-atunci din sală prin ogradă
Şi-acolo s-aşezară-n dreptul porţii.
Luă cuvântul Evrimah şi zise:
„Prieteni, lucrul îndrăzneţ şi mare
Acuma s-a-mplinit: călătoria
Lui Telemah. Noi nu-l credeam în stare.
Dar hai s-alunecăm un vas pe apă,
Pe cel mai bun; şi lopătari să-i punem, Ca ei să ducă veste cât mai iute
Să vie-acasă grabnic soţii noştri.”
Dar încă nu rostise-ntreg cuvântul
Şi Amfinom, întors spre mare, vede Pe apa-adâncă din liman o navă
Cu oameni care strâng vintrele albe
Şi poartă vâsle. Râde el şi zice:
„Să nu trimitem după ei pe nimeni,
Căci iată-i, sunt aici. Vrun zeu pe dânşii I-a înştiinţat sau înşii ei văzură
Corabia trecându-le nainte
Şi n-o putur-ajunge.” Asta zise.
Sculându-se, ei merseră cu toţii
Spre malul mării, pe uscat dădură
Corabia, dichisurile-i luară
Corăbierii harnici. Peţitorii
Purceseră-n duium spre adunare,
Nu păsuiră între ei pe altul
Nici tânăr, nici bătrân. Luă cuvântul Atunci şi zise Antinou: „O, Doamne,
Cum zeii l-au ferit de răutate
Pe Telemah! Şedeau pe culmi vântoase Şi schimb făceau mereu cât este ziua Pândaşii noştri. Cum venea amurgul
Şi peste noapte, nu ne odihnirăm
Vrodată pe uscat, ci tot pe mare
Umblarăm în corabia cea iute
Şi zorile-aşteptarăm tot pândindu-l
Pe el să punem mâna, să-l răpunem.
Un zeu doar l-a putut aduce-acasă.
Dar noi aici să-i uneltim pieirea,
Să nu ne scape nicidecum din mână,
Căci nu cred până când viază dânsul
Să izbândim, că ager e la minte
