Nepotolit; ea le scrântise mintea,

De tot râdeau parcă din fălci străine.

Mâncau din cărnuri crude şi cu sânge, Şi ochii lor erau muiaţi de lacrimi

Şi toţi erau porniţi pe tânguire.

Atunci luă cuvântul şi le zise

Teoclimen: „Ce crunt blăstem vă paşte, Sărmanilor? Vă-mpresură-ntuneric

Şi capul şi obrazul şi genunchii.

Răsună vaiet, lacrimi curg pe faţă,

Stropit cu sânge-i zidul şi tavanul.

Şi geme şi pridvorul şi ograda

De umbrele ce năzuie spre bezna

De întuneric. Soarele din slavă

Se-ntunecă,-nfiorătoare noapte

Se-ntinde peste tot.” Aşa el zise,

Şi toţi râdeau voios de cele spuse.

Dar Evrimah, odrasla lui Polibos,

Aşa-i răspunse: „E nebun străinul

Ce-abia veni din alte părţi. Hai iute Să-l scoatem noi, băieţi, afară-n piaţă, C-aici îi pare lui că e-ntuneric.”

Teoclimen în chip de zeu răspunse:

„O, Evrimah, eu nu cer călăuză

Căci am urechi şi ochi, picioare bune Şi minte-ntreagă, nicidecum scrântită.

Cu ele voi ieşi de-aici afară,

Fiindcă văd c-asupra voastră vine

Un rău de care nu mai scapă nimeni,

O, peţitori, din voi care-n căminul

Viteazului batjocoriţi pe oameni

Şi izvodiţi nelegiuiri.” El zise, Apoi ieşi din luminoasa curte,

Şi merse la Pireos, care vesel

La dânsul îl primi. Iar peţitorii

Priveau unii la alţii şi cu toţii

Râdeau de oaspeţi şi-ntărtau cu asta Pe Telemah. Iar unul din duiumul

Obraznicilor tineri astfel zise:

„O, Telemah, nu-i nimeni alt ca tine Aşa fără noroc de oaspeţi: unul

Aici i-un biet calic hoinar, cu poftă

Nesăţioasă după vin şi pâne,

Un leneş şi un păcătos, povara

Pământului. Cellalt se apucase

De prorocit. Dar de m-asculţi pe mine Şi faci cum zic, ţi-ar fi cu mult mai bine: Pe-aceşti străini să-i îmbarcăm îndată

Şi să-i trimitem la siculi, pe unde

Să-i vinzi pe preţ.” Aşa vorbeau cei tineri, Dar nu-i păsa lui Telemah de vorbe;

Tăcut privea la tatăl său cum gata

Tot sta să-nalţe braţul lui puternic Asupra peţitorilor nemernici.

Iar Penelopa-n faţa lor se puse

Pe-un jeţ frumos şi asculta cuvântul Rostit de fiecare om din sală.

Ei tot râdeau şi-şi pregăteau ospăţul Pe pofta lor, c-aşa de multe vite

Junghiaseră. Dar nici n-avea să fie

O masă mai lehamite ca asta

Ce o puneau la cale-acum Minerva

Şi marele viteaz, că peţitorii

Făcuseră-nceputul fărdelegii.