Iar când au fost la curtea cea frumoas De locuit, veşmintele-aşezară

Pe scaune şi-n jeţuri şi-ncepură

Să-njunghe mari berbeci şi capre grase, Vieri încălaţi şi-o vacă cirezară,

Merindea lor de cină. Iar vătaful

Porcarilor şi-Ulise atunci din staul Se îndemnau să plece la cetate.

Porcarul începu întâi: „Străine,

Tu azi pofteşti să mergem în cetate, Cum porunci stăpânul meu. Dar totuşi Eu aş fi vrut să fi rămas la staul

Ca păzitor, ci mie mi-e ruşine

Şi teamă mi-e de el să nu mă certe

Pe mine-apoi, şi cade greu mustrarea Stăpânilor. Deci hai acum să mergem, Că-n bună parte ziua-i-naintată.

Apoi spre seară o să-ţi fie rece.”

Ulise iscusitul îi răspunse:

„O ştiu şi eu şi cuget tot ca tine,

Ci hai la drum şi fii tu călăuza-mi.

Dar dă-mi şi un toiag, dac-ai vreunul Tăiat cumva pe-aici ca să mă sprijin, Că ziceţi voi că lunecoasă-i calea.”

Aşa grăind, el şi-aruncă pe umăr

Desaga-i proastă, toată bortelită,

Cu baiere făcute din frânghie.

Porcaru-i dete-un băţ să-i facă voia Şi o porniră. Iar de pază-n urmă

Rămaseră păstorii şi zăvozii.

Eumeos îşi ducea-n oraş stăpânul

În chip de cerşetor bătrân şi jalnic, Proptit în băţ şi jerpelit în zdrenţe.

Păşiră ei pe-o cale gloduroasă

Şi când s-apropiară de cetate

Sosiră la fântâna cea frumoasă

De unde s-adăpau locuitorii,

Fântână curgătoare ce-o durase

Itacos şi Neritos şi Polictor.

Era încercuită de-o dumbravă

De plopi setoşi de apă şi unda-i rece Curgea de sus din stâncă. Iar deasupra Era clădit frumos altar de nimfe,

La care se-nchinau jertfind drumeţii.

Acolo-i întâlni pe ei feciorul

Lui Doliu, Melanteu. Mâna el capre

Alese dintre cele de la turme,

Merinde pentru peţitori. Din urmă

Veneau şi doi păstori. Şi cum căprarul Văzu pe călători, la ei cu gura

Se năpusti şi începu să-i certe

Urât şi-amarnic ocărând pe-Ulise:

„Ce potriveală! Un netrebnic duce

Pe alt netrebnic. Cum îi tot adună

Un zeu pe cei de-o teapă împreună!

Porcare, prăpăditule, pe unde

Mai duci cu tine spurcăciunea asta

Şi boala asta de calic, blăstemul

Ospeţelor, ce umărul şi-l freacă

De multe uşi, cerşind o bucătură,

Nu săbii, nici căldări. Ci dă-mi-l mie Ca paznic şi măturător la staul,

Să-mi care frunză pentru iezi şi-acolo Să bea din zăr, să vezi cum el se-ngraşă.

Dar nărăvit cum e la trândăvie,

El n-o să fie bun de nici o treabă,