Trei sute şi şaizeci. Pe lângă turmă
Vegheau mereu ca nişte fiare patru
Zăvozi care-i crescuse Eumeu, porcarul Mai-mare-ntre păstori. Acuma dânsul
Se încălţa croind frumoasă piele
De bou. Ceilalţi ai lui trei oameni
Plecaseră care-ncotro cu turma;
Al patrulea era trimis de dânsul
Un vier să ducă silnic în cetate
La peţitori, ca dânşii să-l înjunghe, Să-ndestuleze pofta lor de carne.
Iar cum zăriră cânii pe Ulise,
Se năpustiră şi lătrau la dânsul.
Ulise, priceput, pe jos se puse
Şi băţu-şi lepădă din mână. Totuşi
La el, la staul, rău ar fi păţit-o,
De nu da fuga din pridvor porcarul
Şi nu se repezea, lăsând să-i cadă
Din mână pielea. Se răsti cu ţipăt
La cânii lui şi-i alungă degrabă
Cu pietrele care-ncotro şi zise
Apoi către stăpânul său: „Moşnege,
Era pe-aci zăvozii să te rupă
Şi să mă faci cu totul de ruşine.
Dar am pe cap eu de la zei destule Păcate şi nevoi. Stau toată ziua
De mă bocesc şi-mi căinez stăpânul
Dumnezeiesc. Nutresc şi-ngraş eu porcii Ca să-i îmbuce alţii, iar el bietul
Flămând o fi nemernicind pe lume
Prin ţările şi-oraşele străine,
De-o fi trăind cumva şi de mai vede
Lumina soarelui. Dar hai, tu vino
Să mergem în coliba mea, bătrâne,
Şi când te-i sătura de vin şi pâne,
Să-mi spui de unde eşti şi câte patimi Ai suferit.” Aşa grăind porcarul
Porni-nainte şi-n sălaş îl duse
Şi-ngrămădi pe jos frunzoase ramuri
Şi peste ele i-aşternu o blană
De capră neagră, mare şi lânoasă,
Chiar aşternutul lui. Şi-a fost Ulise Voios c-aşa-l primi pe el şi-i zise
Urându-i astfel: „Joe şi cu zeii
Ceilalţi nemuritori să-ţi deie ţie
Tot ce pofteşti mai cu-nadins, străine, Că m-ai primit aşa cu bunătate.”
