Fenicieni şi mă rugai, din prada
Plăcută le dădui cu stăruinţa
Ca dânşii să mă scoată ori la Pilos, Ori la Elida, sfânta ţară unde
Domnesc epeii. Dar un vânt puternic
Pe ei din Creta i-azvârli departe,
În ciuda lor, căci n-au vrut să mă-nşele, De-acolo rătăcind, sosirăm noaptea
Pe-aici unde abia-n liman intrarăm,
De nici la cină nu mai cugetarăm,
Deşi de hrană-aveam nevoie mare,
Şi-aşa ieşind din vas, noi ne culcarăm.
Pe mine, obosit fiind, mă prinse
Un dulce somn, iar lucrurile mele
Luându-le din vas, ei le-aşezară
Pe mal, unde pe prund eu mă culcasem.
Apoi intrară-n vas şi o porniră
Spre bine-locuitul Sidon, iar eu bietul Fui oropsit cu inima-ntristată.”
Aşa vorbi Ulise, dar Minerva
Zâmbi la el şi-l netezi cu mâna Şi prefăcută-apoi într-o femeie
Frumoasă, trupeşă, cunoscătoare
De lucru măestrit, îi zise astfel:
„Dibaci ar fi în renghiuri şi-n tertipuri Oricine te-ar întrece-n şiretenii;
De hac nu poate chiar un zeu să-ţi vie.
Abraşule, nesăţiosule
De viclenii, nici chiar la tine-n ţară
Tu nu te laşi de-nşelăciuni, de snoave Şi scornituri aşa de scumpe ţie
De mic copil? Să nu vorbim de astea, Că ne pricepem noi la măestrie,
Căci tu eşti între oameni fără seamăn De bun la sfat, la ticluit de vorbe, Eu între zei pe lume sunt vestită
De ştiutoare şi de iscusită.
Tu însă n-ai ştiut că eu sunt Palas
Minerva ce-am pe Jupiter de tată
Şi care-n toate treburile tale
Te sprijin totdeauna şi te apăr
Şi te făcui iubit de toţi feacii.
Acum venii să mă-nţeleg cu tine
Şi să-ţi ascund averea ce ţi-au dat-o Cu voia şi cu sfatul meu, măriţii
Fruntaşi feaci la-ntorsul tău acasă; Să-ţi spun şi câte patimi ai să suferi La curtea ta. Tu du-te de nevoie,
Dar nici unui bărbat să nu destăinui Şi nici unei femei a ta venire,
C-ai rătăcit pe drum, ci pe tăcute
Tu suferă mulţimea de păţanii
Şi răutatea oamenilor rabdă.”
