Uscat mănos ce stă plecat spre mare?”
Răspunse zâna cea cu ochi albaştri:
„Străine, eşti copil sau vii tu oare De prea departe, de mă-ntrebi pe mine De-acest pământ? El nu e doar cu totul Lipsit de faimă, că-l cunoaşte-o lume Din răsărit şi din apus de soare.
E aspru şi de neumblat cu caii
Şi nu-i deloc sărac, măcar că nu e
Aşa de-ntins. El din belşug rodeşte
Şi grâu şi vin. E umed totdeauna
De ploi, de rouă spornică-n rodire.
Şi-i bun de păşunat de boi şi capre
Şi are-n codri arbori de tot felul
Şi nesecate-adăpători. De-aceea
Şi numele-i Itaca, o, străine,
Ajunse pân’ la Troia ce se zice
Că-i ţară depărtată de Ahaia.”
Aşa-i vorbi. Se-nveseli Ulise
De drag că-şi vede ţara, după spusa
Copilei viforaticului Joe,
Minerva Palas. Vorbe-naripate
Rosti atunci, dar nu şi-adevărate,
Ci iară s-apucă de scornitură,
Căci mintea-i se rotea iscoditoare:
„Mai auzisem eu despre Itaca
Din largile ţinuturi ale Cretei, Departe peste mare. Dar acuma
Venii şi eu cu lucrurile-acestea.
Lăsai o parte, tot aşa de multe,
La fiii mei şi o pornii de-acolo,
Căci omorâi pe-a lui Idomeneus
Fecior, pe Orsiloh, voinicul care
Din fugă dovedea la drum pe-oricine, Căci el voia să-mi ieie toată prada
Din Troia, pentru care suferisem
Aşa de mult trudindu-mă-n războaie
Şi-n harţă cu amarnicele valuri,
Că neslujind pe câmpul de la Troia
Sub tatăl său, eu nu-i făcusem voia, Ci pe ostaşii mei mânam la luptă.
Când el se cobora de pe la ţară
Cu un tovarăş, lângă drum pândindu-l, Îl nimerii c-o lance ferecată.
Pe cer era o noapte-ntunecoasă
Şi nici un om nu se văzu; în taină
Eu zilele-i curmai. Şi cum pe dânsul Îl ucisei cu ascuţiş de-aramă,
Mersei îndată la un vas, la mândrii
