Destaină-te şi nu te mai ascunde

De fiul tău, ca pregătind sfârşitul Şi moartea peţitorilor să mergeţi

În falnica cetate. Alături fi-voi

Curând şi eu, sunt gata de bătaie.”

Aşa grăind, cu varga ei de aur

L-atinse pe viteaz. Pe trup îi puse

Veşmânt frumos şi mantie curată

Şi statul îi mări şi tinereţea.

Şi faţa-i iar i se smezi şi-obrajii

I se-mpliniră, părul pe bărbie

I se-nnegri. Zeiţa după asta

Se-napoie. Ulise merse-n casă,

Iar fiul său se buimăci văzându-l

Şi de cutremur se uita în lături,

De teamă să nu fie un zeu, şi zise:

„Cu totul altu-mi pari acum, străine, Ai altă haină şi-altă-nfăţişare.

De bună seamă eşti un zeu din slavă; Îndură-te ca să-ţi închin prinoase

Plăcute, daruri scumpe, odoare de-aur; Doar cruţă-mă.” Răspunse-atunci Ulise:

„Eu nu-s de loc un zeu. De ce m-asemeni Cu zeii? Eu sunt bietul tău părinte, Acela după care-oftezi şi suferi

Aşa de mult năpăstuit de oameni

Necruţători.” Aşa vorbi, şi fiul

Îşi sărută;-i curgeau pe faţă lacrimi Ce pân-atunci le tot iezise-ntr-însul.

Dar Telemah tot nu voia să creadă

Că-i tatăl său şi cuvânta: „Tu nu eşti Părintele-mi Ulise. Mă smomeşte

Un zeu, ca să suspin, să plâng mai tare.

N-o poate făptui schimbarea asta

Un muritor în voie, dacă nu vrea

Un zeu să-l facă ba moşneag, ba tânăr.

Erai un om bătrân adinioarea

Şi-n zdrenţe învăscut, şi iat-acuma

Eşti ca un zeu locuitor în cerul

Nemărginit.” Ulise cumpănitul

Răspunse-aşa: „O, Telemah, nu-ţi şade Să stai uimit şi să te miri atâta,

Că-ţi vezi pe tata-n casă. Nu mai vine Un alt Ulise-aici. Chiar eu sunt bietul

Ce după pribegiri şi patimi multe În anul douăzeci mă-ntorc în ţară.

Iar ce-ai văzut o datoresc zeiţei;

Ea m-a făcut aşa cum vrea, căci poate, Aci milog, aci voinic şi tânăr

Şi îmbrăcat în strai frumos, că-i lesne Ca zeii cei locuitori în cerul

Nemărginit, pe oameni să-i înalţe

Sau să-i afunde-n iad.” Aceasta zise, Apoi şezu. Iar Telemah cu vaiet

Cuprinse pe-al său tată bun şi lacrimi Vărsa din ochi. Pe amândoi nevoia

Bocirii-i podidi, şi începură

A plânge-n hohot, mai duios şi jalnic Ca pajura sau vulturul cu gheare

Încovoiate, când le fură puii

Nezburători, din cuibul lor, ţăranii.

Aşa de trist plângeau şi de sub gene Şiroaie le curgeau. Şi-amurgul serii I-ar fi găsit jălind aşa-mpreună,

De nu-ntreba pe taică-său feciorul:

„Pe care vas te-aduseră în ţară

Vâslaşii, tată? Cine-s ei? Că doară

Tu nu puteai veni aci pedestru.”