Râpoase,-ncovoiate peste schelă,
De-o apără de valuri mari de-afară,
De vânturi care suflă dimpotrivă.
Năuntru-i stau neprinse de otgoane
Corăbiile poposind la locul
Opririi lor. Se nalţă-n fundul schelei Cu frunză deasă un măslin şi-alături I-o peşteră umbroasă, desfătată,
Zeiţelor naiade închinată.
Într-însa erau vase şi ulcioare
De piatră, unde roiuri de albine
Îşi lasă-n faguri mierea pentru zâne.
Mai sunt în ea vătale mari de piatră
La care-aceste zâne ţes cu mâna
Veşminte porfirii, minune mare.
Acolo sunt şi ape curgătoare,
Iar peştera-i cu două porţi; pe una, Cea despre Crivăţ, se coboară oameni; Cealaltă-i despre miazăzi, sfinţită; Pe ea nu umblă oamenii, ci zeii.
De-a dreptu-n schela asta cunoscută
Corabia şi-o-împinseră feacii.
Ea, repezită, pe uscat ajunse
Cu talpa jumătate, aşa de vrednici
Erau plutaşii care-o repeziră.
Ieşind din ea pe urmă lopătarii,
Întâi din pod luară pe Ulise
Cu aşternut cu tot şi-l aşezară
Pe prund, aşa cum somnul îl pălise;
Apoi din vas îi scoaseră şi-avutul,
Cu care din îndemnul inimoasei
Minerva,-l dăruiseră slăviţii
Fruntaşi feaci, când el plecă în ţară.
Şi-avutul lui grămadă-l înşirară
La rădăcina pomului, departe
De drum, ca nu cumva trecând pe-acolo Vreun drumeţ să-i fure din avere
Nainte de trezirea lui Ulise.
Pe urmă ei spre ţara lor plecară.
Dar nu-şi uită Neptun ameninţarea,
Cu care-nfricoşase pe Ulise
Întâia dată, şi-ntrebă pe Joe:
„Nălţate Joe, printre zei eu fi-voi
De tot dispreţuit, de nu ţin seamă
De mine nişte muritori, feacii,
Măcar că sunt din neamul meu. Crezusem Acum că numai după multe patimi
