Ce cuvântează ca o muritoare.
Ea mă primi şi îngriji de mine.
Dar ce să-ţi mai înşir şi despre asta?
Am povestit-o ieri la tine-n casă
Soţiei tale vrednice şi ţie,
Şi mi-e urât din nou să spun un lucru Ce limpede fu povestit odată.”
Cântul XIII
Aşa vorbi şi toţi tăcură molcom,
Cuprinşi de farmec în umbrita sală.
Dar ia cuvântul Alcinou şi zice:
„Ulise, odată ce-ai sosit aice
În casa-mi naltă şi cu prag de-aramă, Te-ntorci la vatra ta de bună seamă
Şi nu mai rătăceşti de-acum pe mare, Oricât ai pătimit. La fiecare
Din voi care în sala curţii mele
Ca sfetnici beţi de-a pururea vin negru Şi ascultaţi pe cântăreţ la masă,
Vă dau poruncă şi vă zic: în lada
Cea lustruită pus-am pentru oaspe
Veşmintele şi-odoarele de aur
Bogat-împodobite şi-o grămadă
De alte daruri, câte-au fost aduse
De sfetnicii feacilor la mine.
Dar să-i mai dăm câte-un triped mai mare Şi câte un lighean de fiecare;
Le-om strânge noi de la norod pe urmă
Şi-om fi plătiţi, că-i greu ca unul singur Să dăruiască-aşa de multe daruri.”
Aşa le zise Alcinou, şi dânşii
Găsiră sfatul lui plăcut. Pe urmă
Plecară toţi acasă să se culce.
A doua zi, când se iviră zorii
Cu degete trandafirii, în grabă
Se duseră la vas sfătuitorii
Şi-aduseră-a bărbaţilor podoabă,
Arama. Alcinou, umblând prin navă,
El însuşi strânse odoarele de-aramă
Sub laviţe, ca nu cumva pe oameni
Să-mpiedice la mersul lor pe mare
Când da-vor zor vâslind. Apoi la curte Se-ntoarseră şi pregătiră prânzul.
Dumnezeiescul Alcinou ca preot
În cinstea lor jertfi atunci un taur Lui Joe, zeul norilor cei negri,
Stăpânul lumii. Coapsele-i scrumară, Apoi şezând se-nveseleau cu toţii
La marele ospăţ, iar între dânşii
