Să nu-mi vorbească dintre voi nici unul De m-ar găsi pe drum sau la fântână, Ca nu cumva să meargă oarecine

Acasă să mă spuie la bătrânul

Şi bănuind, el să mă lege-n lanţuri

Şi vouă să vă caute pierzarea.

Gândiţi la asta şi zoriţi cu strânsul Merindelor de drum. Apoi când plină

Corabia va fi cu de-ale gurii,

Voi repede să-mi daţi de ştire-acasă.

V-aduc şi aurul ce-i la-ndemână,

Ba chiar v-aş da voios şi altă plată, Căci eu la curte-acolo cresc pe fiul Lui Ctesiu, prunc deştept ce tot cu mine Pe-afară umblă; eu l-aş duce-n navă, Şi mult folos avea-veţi de la dânsul, Când o să-l vindeţi în străinătate.»

Aşa vorbi femeia şi purcese

Spre curtea cea frumoasă. Negustorii Au stat la noi un an întreg şi marfă

Au neguţat şi-au încărcat cu dânşii

Corabia. Şi-apoi când au fost gata

De-a se porni, ei au trimis pe unul

Să-nştiinţeze pe femeie. Vine dânsul, Un hoţoman, la tatăl meu acasă

C-o salbă tot din aur şi din boabe

De chihlimbar. Şi roabele şi mama Umblau cu ea şi-o cercetau cu ochii

Şi-i dau un preţ. Iar pe tăcute dânsu Îi face semn femeii şi-apoi pleacă

Spre mare. Mă luă atunci de mână

Femeia şi pe loc mă duse-afară.

Găsi în sală mese şi pahare,

Acolo stau mesenii împreună

Cu tatăl, dar acum la adunarea

Poporului plecaseră cu toţii.

De-aici luând în pripă ea trei cupe

De aur şi-ndosindu-le la sân, cu ele Fugi, iar eu, copil fără de minte,

Mergeam în urma ei. În vremea asta

Veni amurgul, soarele apuse

Şi drumurile toate s-adumbriră.

Păşind noi iute, la liman sosirăm

Pe unde-a fost corabia. Străinii

Atunci ne înluntrară şi băturăm

Noi drum de ape. Cerul ne trimise

Un vânt prielnic. Şase zile-ntr-una

Plutirăm zi şi noapte. Într-a şaptea Diana-arcaşa fulgeră cu arcul

Pe-acea muiere, de căzu în fundul

Corabiei cum cade o corlă-n mare.

Ei o zvârliră ca să fie hrană

La foce şi la peşti. Şi singur bietul Eu am rămas îndurerat în mine.

Purtat de apă şi de vânt, ajunse vasul Fenician la insula Itaca.

Aici Laert mă cumpără cu plată,

Şi-aşa m-am pomenit în ţara asta.”

Întâmpină din grai atunci Ulise:

„Ce mult m-a-nduioşat a ta poveste,

Eumeu, de toate câte-ai spus şi câte Ai suferit! Ci Dumnezeu îţi dete

Pe lângă rău şi bine: după multe

Nevoi te-ai aciolat aici la casa

Unui om blând ce cu băut şi hrană

Te-mbie din belşug şi bun ţi-i traiul.

Iar eu după-ndelungă pribegire