De vasul cel cu botul negru boii
Cei falnici şi fruntaşi, şi-mpresurându-i Rugară-se de zei, cu frunză verde
De la stejarii nalţi îi presărară,
Că n-aveau la jertfit orz alb în vasul Frumos podit. Iar după rugăciune
Ei boii înjunghiară şi-i jupiră
Şi coapsele tăiară şi cu prapur
În două-mpăturit le-acoperiră
Şi puseră deasupra cărnii crude.
Dar n-aveau vin să-nchine peste-arsură, Stropeau cu apă şi găteau friptură
De măruntaie. După ce pe urmă
Ei coapsele le arseră cu totul
Şi toţi din măruntaie se-nfruptară,
Îmbucăţiră carnea cea rămasă
Şi-o petrecură în frigări. Într-asta Blajinul somn îmi zboară de pe gene
Şi-o iau spre vas, mă duc pe malul mării.
Dar când păşind m-apropiai de vasul
Legănător, simţii arsura dulce
De carne friptă. Strig atunci cu vaiet Spre zeii fără moarte: «Tată Joe
Şi voi ceilalţi nemuritori ferice,
De bună seamă grea nenorocire
E somnul greu cu care m-adormirăţi.
I-o grozăvie fapta săvârşită
De soţii mei care-au rămas în urmă.»
Grăbit-atunci se duse-n haină lungă
Lampetia spre cer să dea de veste
La Soarele Hiperion, că boii
Tăiasem noi, şi el cuprins de ciudă
Pe loc nemuritorilor le zise:
«Părinte Joe şi ceilalţi cu toţii Voi zeilor nemuritori ferice,
Să pedepsiţi pe soţii lui Ulise
Laertianul, care, peste seamă
Siluitori, îmi căsăpiră boii,
De care mă tot bucuram în mersul
Spre cerul înstelat ori când din slavă
Mă coboram spre câmpuri de iznoavă.
De nu mă vor despăgubi de vite,
Cum se cuvine, eu pe ceea-lume
Voi scăpăta şi lumina-voi morţii.»
Iar Joe nouratecul răspunse:
«Tu, Soare, luminează-aici pe zeii
