Unde domnesc epeii. Şi de-acolo

Trecu pe la ostroave cât mai iute

Feciorul lui Ulise dat pe gânduri,

Că nu ştia de scapă el sau moare.

Cina pe-atunci Ulise cu porcarul

În ţara lui şi-alăturea de dânşii

Cinau ceilalţi păstori. Dar mai pe urmă, Când ei de-ajuns mâncară şi băură,

Vorbind Ulise, şi-ncercând să vadă

De vrea porcarul să-l mai ţie-n gazdă

Şi stăruie-n sălaş să mai rămâie

Sau are să-l îndrume spre cetate,

Le zise astfel: „Ascultaţi, Eumee

Şi voi ceilalţi tovarăşi! Vreau ca mâne S-o iau la drum, să mânec spre cetate, Ca să cerşesc, să nu vă stau povară

Pe capul tuturor. Dar dă-mi povaţă

Şi călăuză bună-n drumeţie,

Şi să mă car. Eu singur de nevoie

Voi colinda cetatea să văd poate

Mi-a-ntinde cineva vrun drob de pâne Şi vrun pahar. Şi cum ajung la casa

Măritului Ulise, să duc veste

Domniţei înţelepte şi să intru

În cercul peţitorilor cei mândri.

Mi-or da ei poate vro îmbucătură

Din multele bucate ce-au la masă.

Frumos şi harnic voi sluji la toată

Porunca lor. Că eu ţi-oi spune una,

Ia seama tu şi-ascultă: cu-ajutorul

Lui Hermes, zeul sol care podoabă

Şi cinste pune-n tot ce face omul,

Nu-i nimeni să mă biruie de harnic

Când este vorba foc s-aprind şi lemne Uscate să despic, să-mpart la masă

Şi carnea să o frig şi vin din cană

Să torn cum fac cei mici slujind în casă

Pe cei mai mari.” Dar supărat Eumeos Aşa-i grăi: „Vai, ce-ţi veni, străine?

Pesemne-acolo vrei să-ţi laşi tu pielea De umbli să te-amesteci în mulţimea

De peţitori, a căror semeţie Şi ne-nfrânare pân’la cer ajunse.

Nici robii lor nu sunt aşa ca tine;

Sunt tineri şi-mbrăcaţi cu haine bune, Au părul dres şi faţa lor frumoasă

Şi mesele lor lucii împănate

De pâne şi de carne şi de vinuri.

Rămâi dar. Nu se supără nici unul

Pe-aici de stai; nici eu, nici alt tovarăş.

Iar când veni-va fiul lui Ulise,

Te va-mbrăca în haină şi-n cămaşă

Şi te va duce-oriunde ţi-ar fi voia.”

Ulise mult-păţitul îi răspunse:

„Fii drag Celui-de-sus cum mi-eşti tu mie De drag, Eumeos! Doar tu-mi puseşi capăt Nemernicirii şi răstriştii grele.

Nimic mai rău decât să fii un lainic Şi fără căpătâi. Afurisitul

De pântec e de vină că necazuri

Îndură bietul om ce-ajunge-n lume

Hoinar, lovit de soartă şi durere.