C-o beldie în mare-aruncă cornul
De bou câmpean cu nada pentru peştii
Mărunţi şi pescuind apoi pe unul L-azvârle pe uscat unde se zbate,
Aşa se zvârcoleau şi bieţii oameni
În zbor spre stâncă, unde la intrare Dihania-i înghiorţăia, iar dânşii
Cu ţipete se întindeau spre mine
În zbucium fioros. Nimic mai jalnic
Ca asta ochii nu-mi văzură-n lume,
Oricât am pătimit umblând pe mare.
Iar când scăparăm noi de stânci, de Scila Şi de Haribda-nfricoşata, iată
Ne pomenim la insula cea sfântă
A zeului. Acolo erau boii
Cei falnici şi fruntoşi, oi multe grase De-a Soarelui Hiperion. Eu încă
Eram în vas pe mare când deodată
Am auzit mugind din staul boii
Şi turma behăind la stăuină.
Şi-mi adusei aminte de povaţa
Prorocului din Teba, Tiresias
Şi-a zânei cea din Aia ce pe mine
Mă sfătuise-aşa de mult să-nconjur
Ostrovul sfânt al Soarelui, izvorul
De bucurie a lumii. Cu mâhnire
Zisei atunci aşa către tovarăşi:
«Cu tot necazul, voi luaţi aminte,
Tovarăşi, să vă spun care-i menirea
Lui Tiresias şi a Circei, zâna
Ce-aşa de mult m-a sfătuit să-nconjur Acest pământ al Soarelui, izvorul
De bucurie-al lumii, căci acolo
Ziceau că cel mai groaznic rău ne-aşteaptă.
Deci ocoliţi cu negrul vas ostrovul.»
Dar cuvântarea-mi inima le frânse,
Iar Evriloh se şi stropşi la mine:
«Amarnic eşti, Ulise. N-ai pereche
De inimos şi nu mai cazi de trudă,
De parcă eşti de fier în toate cele.
Tovarăşii tăi nu mai pot de caznă
Şi de nesomn. Tu nu-i laşi să coboare Oleacă pe uscat, ca în ostrovul
Încins de ape să cineze-n tihnă,
Ci ne sileşti zadarnic toată noaptea
Să orbecăm pe-ntunecata mare, Departe de ostrov. Înfricoşate
