Sunt vânturile noaptea, sunt urgia
Corăbiilor. Încotro fugi-vei
De pacoste, când viforos, năprasnic
Ori Austrul ar bate, ori Munteanul
Vâjâitor, acele două vânturi
Ce mai grozav pe mare sparg corăbii
Nesocotind pe zei? Să ţinem seamă
Că-i noapte-ntunecoasă, să rămânem
Pe mal lângă corabia cea iute
Şi să cinăm. Apoi în zorii zilei
Să ne-ncorăbiem, să tragem vasul
Spre largul mării, s-o luăm nainte.»
Aşa grăi şi soţii se-nvoiră.
Ştiui atunci ce pacoste ne-aşteaptă
Şi le rostii cuvinte-naripate:
«Voi mă puteţi sili de bună seamă,
O, Evriloh, deoarece sunt singur.
Dar faceţi-mi un jurământ puternic
Şi toţi juraţi că dacă nimeri-vom
Vreo cireadă sau vro turmă mare,
Pe nimenea din voi n-o să-l împingă
Păcatul greu dintr-însele s-omoare
Vreo oaie sau vreun bou, ci paşnic foamea V-astâmpăraţi cu ce vă dete Circe.»
Şi cum cerui, ei repede jurară.
Şi-ndată ce rostiră jurământul,
Într-un liman afund băgarăm vasul
Spre-o apă dulce. Soţii mei ieşiră
Şi cina cu-ngrijire pregătiră.
Iar când de-ajuns mâncară şi băură,
Plângeau gândind la dragii lor tovarăşi Răpiţi din vas şi-nfulecaţi de Scila, Şi-i plânseră mereu pân-adormiră.
Iar când a fost a treia parte-a nopţii Şi stelele păliră, Adunătorul
De nori atunci porni un vânt năvalnic, De vifor uriaş, pământ şi mare
Acoperi cu nori şi până-n zare
Se-ntinse noapte neagră. Dimineaţa,
Când zorile trandafirii venire
Noi vasul într-o peşteră-adâncată
Ni-l traserăm şi ne înlimănirăm În peşteră, locaş frumos de zâne.
Atunci făcui cu soţii adunare
Şi cuvântai aşa la fiecare:
«Prieteni, e-n corabie mâncare
