Şi viersuiră-aşa cântare dulce:
«Ulise lăudate, vino-ncoace,
Tu, slava nalt-a neamului ahaic,
Opreşte vasul să ne-auzi cântarea,
Căci nu vâsli vrun om pe-aici cu vasul Vreodată fără să ne-audă glasul
Ca mierea de plăcut din gura noastră.
Şi cum ne-aude, oricine se desfată
Şi-nvaţă mult, că noi cunoaştem toate Isprăvile ce-au săvârşit, cu voia
Cereştilor, aheii şi troienii
Pe şesul larg din Troia. Ba cunoaştem Şi toate câte se petrec pe lume.»
Aşa ziceau sirenele cu viersul
Fermecător, iar eu aveam plăcere
Să tot ascult şi mă rugam de oameni
Cu semne din sprâncene să-mi dea drumul, Dar ei se tot plecau vâslind mai tare.
Ba Evriloh şi Perimede, -ndată
Sculându-se, mai ţapăn mă legară,
Mă strânseră cu legături mai multe.
Apoi când noi trecurăm mai departe
De n-auzeam nici cântecul, nici viersul Sirenelor, iubiţii mei tovarăşi
Şi-au destupat urechile de ceara Cu care le-astupasem, iar pe mine
Mă desfăcură şi mă sloboziră.
Abia de la ostrov ne depărtarăm
Şi-un abur ca un fum văzui în faţă-mi Şi auzii un clocot de talazuri.
Se-nfricoşară toţi şi le scăpară
Lopeţile din mâni, de pleoscăiră
Izbite-n apă. Stete-acolo vasul,
Căci nu mai fu împins de zor nainte
De vâsle lungi. Dar eu, păşind pe podul Corăbiei, mă dam lângă tovarăşi
Şi-aşa-i povăţuiam cu graiuri blânde:
«Iubiţii mei, nu suntem la primejdii Neîncercaţi; doar cumpăna de faţă
Nu e mai grea decât acea din vremea
Când ne închise-n peştera-i boltită
Ciclopul cu înfricoşata-i silă.
Dar şi de-aici vă va scuti cu bine
Destoinicia, mintea mea şi sfatul
Şi-odată veţi gândi cu drag la asta.
De-aceea faceţi voi cum eu voi spune: Să staţi pe bănci şi-n brazda-afundă-a mării Să daţi mereu din vâsle. Poate Joe
Ne-ajută să ne smulgem de la moarte.
Cârmaciule, tu să-mi asculţi porunca.
Ia seama, căci la mâna ta e cârma
