Şi-l agrăi: „Şi eu ţi-oi face darul
Acesta, fătul meu, spre amintire
Din lucrurile mele, ca din parte-ţi
Să-l dai de ziua nunţii mult-dorite
Miresei tale. Pân-atunci să steie
Păstrat la maica-ţi dulce-n vistierie.
Urez ca tu s-ajungi cu bucurie
La casa ta şi-n ţara ta iubită.”
Aşa grăind, îi puse daru-n mână.
El vesel îl primi. Luă feciorul
Lui Nestor aste bunuri şi le strânse În coşul de la car privind la toate
Înminunat. Bălanul Menelaos
Pe amândoi feciorii-i duse-n sală,
Şezură-acolo-n scaune şi-n jeţuri.
Aduse apă de spălat pe mână
O fată, în frumos ibric de aur,
Pe un lighean de-argint, ca să se spele Şi le întinse o masă lustruită.
Apoi cinstita chelăriţă-aduse
Şi dete pâne şi bucate multe,
Poftindu-le din tot ce-aveau păstrate.
Tăie friptură fiul lui Boetos
Şi le-mpărţi câte-o bucată; fiul
Lui Menelau turnă în cupe vinul.
Iar când de-ajuns mâncară şi băură,
Legară caii Telemah şi fătul
Lui Nestor, carul zugrăvit suiră,
Trecură-ndată poarta cu pridvorul
Răsunător. A mers cu ei şi-Atride,
În dreapta lui ţiind o cupă de-aur
Cu vin desfătător, ca la plecare
Să-nchine paos ei. Şi stând naintea
Telegii lor, ură amândurora:
„Noroc, băieţi, şi-nchinăciune spuneţi Lui Nestor, care bun ca un părinte
Mi-a fost întotdeauna câtă vreme
Ne-am războit la Troia noi aheii!”
Iar cumpănitul Telemah răspunse:
„I-om spune-aşa cum zici tu, preamărite, Când vom sosi la el. S-ajute zeii
S-ajung în ţară şi să pot spune-acasă, Găsind pe tatăl meu, că de la tine
Mă-ntorc şi-avut-am parte de tot felul De semne de iubire şi-o grămadă
De preţuite-odoare.” Asta zise,
Şi de la dreapta lui zbură un vultur Ţinând în gheare-un alb gâscan nămornic Şi blând, răpit de undeva din curte.
Bărbaţi, femei îl urmăreau pe vultur Cu ţipete, dar el în zbor din dreapta S-apropie de gloată, dete fuga
Naintea telegarilor. Voinicii
Se-nveseliră, cum văzură asta,
Şi prinseră curaj. Luă cuvântul
Şi întrebă întâi Nestorianul:
„O, doamne Menelaos, oare nouă
Ni-i semnul arătat de sus, ori ţie?”
Stătu puţin pe gânduri domnitorul
Ca el, luând aminte, să răspundă
