Când ea va încolţi pe-ai mei tovarăşi?»
Aşa-ntrebai şi ea-mi răspunse-ndată:
«Abraşule, ţi-i iară de războaie
Şi bătălii? Nu tremuri nici de zeii
Nemuritori? Nu-i Scila muritoare.
E-un rău nepieritor, avan, sălbatic
Şi greu, de neînvins, şi cu nimica
Nu-i vii de hac. De zăboveşti aproape De stânca ei ca să te baţi cu dânsa, Mă tem că ea din nou sărind la tine
Te-ar nimeri cu capetele-i multe
Şi ţi-ar smunci cu ele mulţi tovarăşi; Deci tu răpede-ţi vasul cât mai tare Şi strigă-n ajutor pe Crateida,
Pe-a Scilei mumă ce-a născut această
Urgie-a lumii. Dâns-atunci opri-va
Răpezul ei din nou. Apoi sosi-vei
La insula Trinacria, pe unde
Pasc vite de-ale Soarelui, vro şapte Cirezi de boi şi alte şapte turme
De oi bârsane grase, câte cinzeci
De capete de fiecare turmă,
Nu fată ele, nici nu mor, şi zâne
Cu păr de aur pasc aceste turme,
Lampetia şi Faetusa, fete
De-a Soarelui Hiperion şi-a zânei
Neera care, după ce pe ele
Născutu-le-a şi le-a crescut, departe În insula Trinacria le duse
Şi le-aşeză, ca oile şi boii
Cei părinteşti să ţie-n veci sub pază.
De-ţi vezi de drum şi cruţi aceste vite, Sosi-veţi voi acasă, cu tot răul
Ce-aţi pătimi. De nu le cruţi pe ele, Prevăd că vas şi oameni tu vei pierde, Iar dacă teafăr vei scăpa, sosi-vei
Târziu şi prost de tot, după pieirea Iubiţilor tovarăşi pân’ la unul.»
Aşa vorbi, şi-ndată zorii zilei
Pe tronul lor de aur se iviră.
Napoi purcese din ostrov zeiţa.
Eu mă suii pe vas, dădui poruncă
Tovarăşilor mei să intre iute,
Să dezotgoane vasul. Ei intrară
Şi repede pe laviţe şezură
Şi aşezaţi pe rând, ei începură
Cu vâslele să bată-albastra mare.
De după vasul cel cu botul negru
Glăsuitoarea, vajnica zeiţă
Cu plete mândre, Circe, ne trimise
