De trăsnetul lui Joe fulgerată
Şi-o înecă mirosul de pucioasă.
Tovarăşii din vas se răsturnară
Şi-n preajma lui erau purtaţi prin valuri Ca nişte ciori; astfel le luase zeul Pe veci nădejdea-ntorsului acasă.
Eu orbecam cu vasul pân’ ce unda
De talpa năvii desfăcu pereţii
Şi singură ea dusă fu de valuri.
Din talpă smulse volbura catargul,
Dar peste grindă o curea de piele
De bou era zvârlită şi cu dânsa
Curând legai grindeiul şi catargul
Şi, aşezat călare pe-amândouă,
Fui dus pe apă de turbate vânturi.
Atunci Munteanu-şi potoli vârtejul.
Veni pe loc un vânt de miazănoapte,
Şi mă-ntristă; să măsur iarăşi drumul Spre-afurisita de Haribda! Astfel
Plutii o noapte-ntreagă. În faptul zilei Mă pomenii din nou la stânca Scilei, La groaznica Haribdă, care lacom
Sorbea din unda cea sărat-a mării.
Dar eu mă salt în sus, m-agăţ de naltul Smochin şi mă-ncleştez de el acolo
Întocmai ca un liliac. Într-însul
Eu nu puteam picioarele să-mi sprijin Şi nici să-l urc, departe-i fuse trunchiul Şi ramurile-i atârnau departe
Prelungi şi mari umbrind cu totul iazma.
Mă tot ţinui pe loc până ce dânsa
Napoi să voamă talpa şi catargul;
La voia mea târziu ele veniră.
Abia în ceasul când judecătorul
Se scoală pentru cină de la sfatul
La care el descurcă multe pricini
De-a tinerilor, cele două lemne
Iviră-se din pântecul Haribdei.
Mă las şi eu de mâni şi de picioare
De sus din pom şi pleoscăi în vultoare Pe lângă cele două grinzi, la mijloc, M-aşez pe ele şi încep vâslitul
Cu mânile-mi. Părintele-omenirii
Şi-al zeilor nu-i dete voie Scilei
Pe mine să mă vadă, căci altmintreli Eu nu scăpam de crâncenă pieire.
De-aici mai rătăcii vreo nouă zile
Şi-abia-ntr-a zecea zi m-ajută zeii
S-ajung la Ogigia, la ostrovul
În care şade vajnica zeiţă
Calipso, cea cu plete mari de aur,
