Şi care-n toate treburile tale

Te sprijin totdeauna şi te apăr

Şi te făcui iubit de toţi feacii.

Acum venii să mă-nţeleg cu tine

Şi să-ţi ascund averea ce ţi-au dat-o Cu voia şi cu sfatul meu, măriţii

Fruntaşi feaci la-ntorsul tău acasă; Să-ţi spun şi câte patimi ai să suferi La curtea ta. Tu du-te de nevoie,

Dar nici unui bărbat să nu destăinui Şi nici unei femei a ta venire,

C-ai rătăcit pe drum, ci pe tăcute

Tu suferă mulţimea de păţanii

Şi răutatea oamenilor rabdă.”

Ulise iscusitul îi răspunse:

„Pe tine, zâno,-i greu să te cunoască

La întâlnit un muritor, să fie

Oricât de priceput, căci tu la faţă

Te schimbi în fel şi chip. Ştiu însă una, Că tu erai cu mine-aşa de bună

Cât am luptat la Troia noi aheii.

Dar când cetatea lui Priam luarăm

Şi înapoi plecarăm în corăbii

Şi-un zeu ne-mprăştie pe noi aheii,

Pe tine, o, fiic-a zeului cel mare, Eu nu te mai văzui şi nici în vasu-mi Nu te zării venind ca să mă aperi

De vrun necaz. Şi-am pribegit cu pieptul Mereu cuprins de jale pân’ ce zeii

M-au izbăvit de rău, până ce-n ţara

Feacilor m-ai întărit cu graiul

Şi m-ai adus tu singură-n cetate.

Acum mă rog de tatăl tău, de tine –

Căci eu mă tem că nu sunt în Itaca,

Ci pe olat străin şi că din gură

Mă ispiteşti ca să mă-nşeli pe mine –

Să-mi spui tu drept dac-am sosit în ţară.”

Minerva cea cu ochi albaştri-i zise:

„Tot chibzuit, acelaşi eşti, Ulise.

Deci nu pot să te las, sărac de tine, Om bun de gură, priceput, cuminte.

Oricare altul, după pribegie

Venind în ţară, ar fi cătat să-şi vadă

La casa lui copiii şi nevasta,

Dar tu nimic nu vrei să ştii de asta, Pân’ nu-ţi vei încerca întâi soţia

Ce ţi-a rămas în casă tot aceeaşi

Şi zilele şi nopţile-şi petrece

Jălind mereu. Ştiui şi niciodată

Nu mă-ndoii c-ai să te-ntorci în ţară

Şi c-ai să pierzi pe toţi ai tăi tovarăşi.

Dar nu vrui să mă pun în duşmănie

Cu unchiul meu, Neptun, care pe tine Se înciudase că-i orbiseşi fiul.

Ci haide-acuma să-ţi arăt Itaca

Şi să te-ncredinţez. Poftim limanul

Lui Forchis, zeu străvechi al mării. Iată

Măslinul înfrunzit în capul schelei

Şi peştera umbroasă, desfătată,

Zeiţelor Naiade închinată,

Boltita văgăună-n care-adese