«Uşor mi-i să ţi-o spun, ascultă dară.
Oricare mort vei fi lăsat să vie
Să bea din sânge, drept grăi-va ţie, Iar cel respins, napoi va merge iară.»
Aşa vorbind, se trase-n beznă umbra
Lui Tiresias domnul, după spusul
Cuvintelor dumnezeieşti. Eu însă
De loc nu mă urnii până ce mama
Veni şi se-nfruptă din sânge negru.
Ea mă şi cunoscu şi-atunci cu vaiet
Aşa-mi rosti cuvinte zburătoare:
«Copilul meu, cum ai venit în ceaţă
Şi pe-ntuneric, dacă eşti în viaţă?
Că-i greu cei vii să vadă-aceste locuri: Sunt râuri mari la mijloc, sunt nespuse Cumplite ape. Întâi e Oceanul
De netrecut pe jos, de n-ai vro bună
Corabie. Ori vii pe-aici din Troia
De-abia acum în urma pribegirii De ani întregi cu soţii tăi, cu vasul?
Şi tot n-ai fost în ţară, nici văzut-ai Acasă pe soţia ta?» La asta
Întâmpinai: «M-aduse-ncoa’ nevoia,
Iubită mamă, ca să-ntreb doar umbra
Prorocului din Teba, Tiresias.
Eu încă nu m-apropiai de-Ahaia
Şi nu călcai în ţară, ci de soartă
Bătut mereu tot rătăcesc pe lume
Din ziua când urmai pe Agamèmnon
Spre Ilion în luptă cu troienii.
Dar spune-mi drept şi dă-mi de ştire, mamă, Ce fel de moarte crudă te răpuse?
A fost de boală lungă? Ori Diana
Deodată te trăsni blajin cu arcul?
Vorbeşte-mi şi de tata şi de fiul,
Lăsat de mine prunc: au ei domnia
Sau alt bărbat o ţine şi cred bieţii Că nu mai vin napoi? Să-mi spui ce face Şi cugetă nevastă-mea: stă oare
Pe lângă fiul ei şi cu credinţă
Păzeşte tot? Ori e căsătorită
Cu vrun bărbat de-acolo mai de frunte?»
Şi-ndată mi-a răspuns cinstita mamă:
«Ba stă şi rabdă-n casa ta şi-adastă, Dar plânge şi se stinge de-a ta jale Şi nopţile şi zilele-i sunt negre.
Mărirea ta n-o are încă nimeni,
Iar Telemah îşi cată de moşie
Nesupărat şi şade la ospeţe,
De care se cuvine s-aibă grijă
