Şi-ndată la feaci rosti cuvântul
Şi îndeosebi lui Alcinou îi zise:
„Crai Alcinou, fruntaşule-ntre oameni, Vă rog după-nchinarea de potire
Trimiteţi-mă sănătos acasă,
Şi voi cu bine rămâneţi. Că iată
E gata tot ce-mi fuse mie voia,
Şi darurile dragi şi pregătirea
Călătoriei mele. Să dea zeii
Să-mi fie spre noroc şi la întorsu-mi La mine-acasă să-mi găsesc tot bună
Nevasta şi pe-ai mei voinici şi teferi!
Şi voi, pe-aici rămaşii, s-aveţi parte De fii şi de soţii! Să vă dea zeii
Tot binele, să fie tot norodul
Ferit de rău!” Aşa grăi, iar dânşii
Cu toţii se-nvoiră şi-ndemnară
Pe oaspe să-l petreacă-ai lor în ţară, C-aşa de cumsecade cuvântase.
Iar Alcinou pristavului îi zise:
„Tu, Pontonoe, drege vin cu apă
Şi toarnă de băut la toţi în sală
Ca să-nchinăm întâi Celui din slavă
Şi-apoi pe oaspe să-l pornim în ţară”.
Iar Pontonou amestecă vin dulce
Cu apă şi-mpărţi pe rând. Mesenii,
De unde stau pe scaune,-nchinară
La zeii fericiţi care-au locaşul
În cerul larg. Sculându-se, Ulise
Întinse-Aretei cupa-ngemănată
Şi-aşa-i ură cu graiuri zburătoare:
„Urez, crăiasă, veşnic să te bucuri
Pân-or veni, cum vin la toată lumea, Necazul bătrâneţelor şi moartea.
Eu, despre mine, plec, iar tu petrece În casa asta şi te-nveseleşte
Cu fiii tăi, cu craiul, cu norodul!”
Aşa grăind, Ulise sare pragul
Şi pleacă. Iar cu el trimite craiul
Pe crainic să-l petreacă pân’ la mare, La vasul lui. Din partea ei Areta
Porneşte după el mai multe roabe,
Din care una-i cară subveşmântul Şi mantia spălată, alta-i duce
În spate lada, alta vin şi pâne.
Când ei la vasul plutitor sosiră,
Aceste toate le primiră-ndată
Şi ca merinde-n vas le-adăpostiră
Aleşii-nsoţitori ai lui Ulise
Şi-i aşternură lui pe podul cârmei
Un aşternut, ca el un somn să doarmă.
Tăcut intră şi se culcă viteazul,
Iar ei pe rând şezură câte unul
Frumos pe bănci, dezotgoniră vasul
De piatra bortelită; apoi cu vâsla
Tot pleoscăiau plecându-se pe laviţi.
Iar lui Ulise-i vine atunci pe pleoape Un somn aşa de lin, aşa de dulce
Şi-adânc, aproape-asemenea cu moartea.
