«Preaiscusite nobile Ulise,
De călăuză ţie să nu-ţi pese.
Catargu-nalţă,-ntinde pânze albe
Şi stai aşa. Un vânt de miazănoapte
Corabia ţi-o va mâna pe valuri.
Dar când vei trece râul Oceanul
Pe unde-i malul scund şi-a Persefonei Dumbravă cu plopi mari, cu sălcii sterpe, Opreşte-ţi vasul pe Ocean şi du-te
Tu singur în locaşul trist şi umed
Al zeului din iad. Piriflegèton
Şi braţul apei Stixului, Cocitul,
Acolo curg în Aheront. O stâncă
Stă la-mbucarea celor două râuri
Clocotitoare. Urcă-te pe-acolo
Şi fă aşa cum te-oi-nvăţa, viteze.
Să sapi o groapă ca de-un cot în cruce Şi morţilor să-nchini într-însa paos.
Întâi să fie mied, apoi vin dulce
Şi al treilea tot apă. Peste ele
Făină albă să presari. Pe urmă
Să tot te rogi de ţestele deşerte
A morţilor, să jurui că-n Itaca
Sosind, le vei jertfi la tine-acasă, O vacă stearpă, vita cea mai bună,
Şi pe altar le vei ticsi tot felul
De bunătăţi şi că lui Tiresias
Deosebit jertfi-vei un berbece
Cu totul negru, fala turmei voastre.
Iar după ce te vei ruga de morţii
Vestiţi ca oameni, un berbece-njunghe Şi-o oaie neagră, capul lor întoarce Spre beznă, iar tu du-te mai încolo
Spre valurile râului cel mare.
Aci veni-vor morţii cu duiumul.
Dă zor atunci ca vitele-njunghiate
Şi-ntinse jos să le jupoaie soţii
Şi să le ardă. Rugi apoi înalţă
Cumplitei Persefona şi lui Pluton
Puternicul. Iar tu de lângă coapsă
Să tragi din teacă sabia-ascuţită
Să nu dai voie ţestelor deşerte
A morţilor de sânge să s-atingă
Nainte de-a-ntreba pe Tiresias.
La tine-atunci, fruntaşule-ntre oameni, Prorocu-ndată va veni să-ţi spuie
Ce cale-ai de bătut şi cât de lungă
