De-a pururea ni s-arătau pe faţă
La strălucitele jerfiri de-o sută
De boi, şedeau şi ospătau alături
De noi. Şi cum se întâlneau cu vrunul De-ai noştri călător în cale singur, De loc nu se fereau, fiindcă suntem
Cu ei de-aproape-aşa cum sunt ciclopii Cu limba cea sălbatică giganţii.”
Ulise priceputul îi răspunse:
„Nu cugeta la asta, Alcinoe,
Nu seamăn eu cu zeii cei din slavă
Nici după stat şi nici după făptură, Ci seamăn cu oricare om din lume.
Ba chiar dacă voi ştiţi niscaiva oameni Mai greu loviţi şi prigoniţi de soartă, Cu ei m-aş potrivi în suferinţă.
Mai multe încă, mult mai multe-amaruri Eu aş avea de spus, de-ar fi ca toate Răstriştile-mi să-nşir, să spun tot răul
Ce mi se trage de la zei. Dar mie-mi Daţi voie să cinez, deşi mă doare,
Căci nu-i nimica mai sfruntat pe lume Ca pântecul greţos ce te sileşte
Să te gândeşti la el, cu tot necazul Nespus ce-l ai şi jalea care-o suferi Cum sufăr eu; el îmi dă ghes într-una Să-mbuc, să beau, să uit de suferinţă
Şi să-l îmbuib. Dar voi pe mânecate
Grăbiţi, vă rog, în ţară să mă duceţi Pe mine bietul dup-atâtea cazne
Ce-am pătimit. Să-mi văd odat-averea Şi curtea mea şi oamenii de-acasă
Şi-apoi să mor!” Aşa vorbi Ulise
Şi toţi se învoiră şi-ndemnară
Să-l ducă-n ţara lui, căci el vorbise Frumos şi drept. Iar după ce-nchinară
Din cupe şi băură cât poftiră,
Plecară ei acasă să se culce.
Rămase-n sală doar Ulise-aproape
De craiul Alcinou şi de Areta.
În vremea asta slugile veniră
Şi ridicară tot ce-a fost pe masă.
Crăiasa, cum văzu îmbrăcămintea
De pe Ulise, mantia şi haina,
Frumosul port ţesut de ea-mpreună
Cu roabele-i, îl cunoscu şi zise:
„De una-ntâi te-ntreb pe tine, oaspe, De unde, cine eşti? şi cine-ţi dete
Veşmintele ce porţi? N-ai spus tu oare Că ai venit pierdut fiind pe mare?”
Ulise priceputul îi răspunse:
„Crăiasă,-i greu de povestit de-a rândul Ce-am pătimit, că prea-mi dădură multe Să sufăr Cei-de-sus. Dar voi răspunde La ceea ce mă-ntrebi şi vrei să afli: E un ostrov ce-i zice Ogigia
Departe-n mare. Acolo şade fiica
Lui Atlas, vajnica, măiastra zână
Calipso cea cu plete mândre. Nimeni, Nici om, nici zeu, nu umblă pe la dânsa.
Pe mine nenorocul doar mă-mpinse
La vatra ei, sărmanul, când furtuna
Cu fulgerul de foc trăsnindu-mi vasul Cel iute, mi-l sfărmase chiar pe largul Noianului cel mohorât şi-acolo
