Tovarăşilor mei, ci-i îmbiară

Din hrana lor, din lotus, ca s-o guste.

Dar care cum mânca din road-aceea

Ca mierea de gustoasă, n-avea poftă

Napoi să vie, să ne dea de veste.

Deci soţii mei voiau să steie-acolo

Cu lotofagii spre-a mânca din lotus

Şi a uita de-ntorsul lor în ţară.

Eu însă i-adusei atunci cu sila,

Deşi plângeau. Smuncindu-i spre corăbii, Sub laviţi îi legai. Dădui poruncă

Pe urmă celorlalţi iubiţi tovarăşi

Să intre cât mai repede-n corăbii,

Ca nu cumva din lotus să se-nfrupte

Vreunul şi să uite de-a lui ţară.

Ei intră iute şi pe bănci s-aşază

În şir şi-ncep vâslind să bată marea.

De-aici plutim nainte cu mâhnire,

Sosim în ţara unde şed ciclopii

Cei procleţi şi trufaşi, care, cu totul Încrezători în zei, nimic la dânşii

Nu seamănă cu mâna lor, nici ară, Dar nearat, nesămănat pământul,

Udat numai de ploi ce cad din nouri, Le dă de toate, grâu şi orz şi via

Ce-aduce vin din struguri mari şi spornici.

N-au loc de sfat, nici lege n-au ciclopii, Ci şed pe culmea munţilor în peşteri Şi fiecare-şi vede de-a lui casă

Şi unora de alţii nu le pasă.

Un mic ostrov cu mari păduri în dreptul Limanului ciclopilor se-ntinde,

Nu tocmai chiar aproape, nici departe, Şi capre negre-acolo sunt puzderii,

Căci nu le-nspaimă umbletul de oameni Şi nici nu intr-acolo vânătorul

Ce-nfruntă greul prin păduri şi-aburcă

Nălţimi de plai. Nu vezi în tot cuprinsul Nici arături, nici turme. Tot ostrovul E nelucrat, nesămănat şi văduv

De oameni, şi hrăneşte numai capre,

Căci n-au ciclopii rumene corăbii,

Nici meşteri de corăbii să lucreze

Frumos podite vase ce colindă

Cetăţi de oameni mulţumind atâtea

Nevoi, c-adese oamenii bat marea

Cu vasele spre-a se vedea-ntre dânşii, Un mijloc şi de-mbogăţit ostrovul,

Căci el nu-i sterp, ci ar rodi de toate La vremea lor. Pe marginile mării

Sunt pajişti umede şi moi, şi via

Nemuritoare-ar creşte pretutindeni,

Uşor le-ar fi aratul şi la vreme

S-ar secera îmbelşugate lanuri

Necontenit, că prea e gras pământul.

Limanul li-i îndemânat şi n-are

Nevoie de frânghii de prins, de-otgoane , Ca şi de căngi de-nţepenit corăbii.

Într-însul poposind corăbierii,

Pot sta până ce vor pofti şi vântul

Le-ar bate priitor. Apoi, în capul

Limanului, e-o peşteră sub care

Dintr-o fântână curge-o frumuseţe

De apă şi-mprejuru-i plopi se-nalţă.