Din braţele-ndrăzneţe-a lui Ulise.
Şi-o undă mare-l înghiţi pe dânsul.
În ciuda soartei el pierea sărmanul, De nu-l trezea cu sfatul ei Minerva: Răzbate sus cu capul din talazul
Cel năpustit spre mal şi-o ia de-a lungul Uscatului şi caută el în faţă-i
Vreun liman sau vr-o aşezătură,
Şi-noat-aşa mereu până ce-apucă
Pe gura unui râu cu ape limpezi.
Şi cel mai bun acolo-i pare locul,
Că-i neted, nestâncos, ferit de vânturi.
Cum vede râul curgător în faţă-i,
Se roagă-aşa de el: „Ascultă, Doamne,
Oricare-ai fi. La tine vin, fierbinte Şi mult te rog, dorind să fug de mare, De ciuda lui Neptun. De cinste-i vrednic Şi chiar din partea zeilor tot omul
Ce rătăcind s-ar milogi la dânşii,
Cum eu acuma, dup-atâtea cazne,
La tine vin şi-ţi cad smerit la unda Şi la genunchii tăi. Aibi milă, Doamne, Sunt rugător, cer adăpost la tine.”
Cum l-auzi, stătu din mersu-i râul,
Opri talazul, potoli vârtejul
În faţă-i şi-l adăposti pe dânsul
Pe matca de la gura lui. Ulise
Căzu pe loc de mâni şi de picioare,
Puterile-i secaseră pe mare.
I se bolfise trupul, şi pe gură,
Pe nas ţâşnea dintr-însul sărătură
Acolo, fără glas, fără suflare
Rămase leşinat; îl copleşise
Preamarea-i trudă. Când la urmă prinse Să mai răsufle şi să-şi vie-n fire,
Marama zânei de pe el desprinse
Şi-o azvârli pe râul scurs în mare.
Un val puternic o luă cu sine,
De unde-apoi o strânse Leucotea.
S-abate de la râu atunci Ulise,
Prin papură se pleacă şi sărută
Pământul drag, dăruitor de hrană
Şi, suspinând, aşa socoate-n sine:
„Vai mie, ce-o mai fi până la urmă
Şi cum să fac? De voi petrece-o noapte Muncit de griji pe lângă râu, mi-e teamă
Ca nu cumva răcoarea cea haină,
Cu brumă din belşug împreunată,
Viaţa să-mi răpuie, aşa puţină
Şi şubredă cum e, de zbuciumată,
