Şi-alean s-ajungă bucuros în ţară

Mai repede, oricât de lung e drumul, Ca nu cumva să dea în vremea asta

De rău sau de năpastă până-şi pune

Picioru-n ţara lui. Acolo însă

Odată dus, va suferi ce soarta

Şi crudele-ursitori îi sorociră

La naştere. De-o fi cumva străinul

Vrun zeu nemuritor venit din slavă,

E semn atunci că pun la cale zeii

Ceva neaşteptat, căci ei nainte

De-a pururea ni s-arătau pe faţă

La strălucitele jerfiri de-o sută

De boi, şedeau şi ospătau alături

De noi. Şi cum se întâlneau cu vrunul De-ai noştri călător în cale singur, De loc nu se fereau, fiindcă suntem

Cu ei de-aproape-aşa cum sunt ciclopii Cu limba cea sălbatică giganţii.”

Ulise priceputul îi răspunse:

„Nu cugeta la asta, Alcinoe,

Nu seamăn eu cu zeii cei din slavă

Nici după stat şi nici după făptură, Ci seamăn cu oricare om din lume.

Ba chiar dacă voi ştiţi niscaiva oameni Mai greu loviţi şi prigoniţi de soartă, Cu ei m-aş potrivi în suferinţă.

Mai multe încă, mult mai multe-amaruri Eu aş avea de spus, de-ar fi ca toate Răstriştile-mi să-nşir, să spun tot răul

Ce mi se trage de la zei. Dar mie-mi Daţi voie să cinez, deşi mă doare,

Căci nu-i nimica mai sfruntat pe lume Ca pântecul greţos ce te sileşte

Să te gândeşti la el, cu tot necazul Nespus ce-l ai şi jalea care-o suferi Cum sufăr eu; el îmi dă ghes într-una Să-mbuc, să beau, să uit de suferinţă

Şi să-l îmbuib. Dar voi pe mânecate

Grăbiţi, vă rog, în ţară să mă duceţi Pe mine bietul dup-atâtea cazne

Ce-am pătimit. Să-mi văd odat-averea Şi curtea mea şi oamenii de-acasă

Şi-apoi să mor!” Aşa vorbi Ulise

Şi toţi se învoiră şi-ndemnară

Să-l ducă-n ţara lui, căci el vorbise Frumos şi drept. Iar după ce-nchinară

Din cupe şi băură cât poftiră,

Plecară ei acasă să se culce.

Rămase-n sală doar Ulise-aproape

De craiul Alcinou şi de Areta.

În vremea asta slugile veniră

Şi ridicară tot ce-a fost pe masă.

Crăiasa, cum văzu îmbrăcămintea

De pe Ulise, mantia şi haina,

Frumosul port ţesut de ea-mpreună

Cu roabele-i, îl cunoscu şi zise:

„De una-ntâi te-ntreb pe tine, oaspe, De unde, cine eşti? şi cine-ţi dete

Veşmintele ce porţi? N-ai spus tu oare Că ai venit pierdut fiind pe mare?”

Ulise priceputul îi răspunse:

„Crăiasă,-i greu de povestit de-a rândul Ce-am pătimit, că prea-mi dădură multe Să sufăr Cei-de-sus. Dar voi răspunde La ceea ce mă-ntrebi şi vrei să afli: E un ostrov ce-i zice Ogigia

Departe-n mare. Acolo şade fiica

Lui Atlas, vajnica, măiastra zână

Calipso cea cu plete mândre. Nimeni, Nici om, nici zeu, nu umblă pe la dânsa.

Pe mine nenorocul doar mă-mpinse

La vatra ei, sărmanul, când furtuna

Cu fulgerul de foc trăsnindu-mi vasul Cel iute, mi-l sfărmase chiar pe largul Noianului cel mohorât şi-acolo