O-mprăştie. Dar s-apucà Ulise
De-o grindă şi o călări strunind-o
Întocmai ca un cal de călărie,
Îşi scoase haina ce-i dăduse zâna
Şi grabnic se încinse cu marama,
Se dă pe brânci în mare şi se-ntinde Cu braţele şi prinde-apoi să-noate.
Neptun îl vede, dă din cap şi zice:
„Mai oarbecă pe mare-aşa, mai rabdă
Obidă multă până ce te-apropii
De oamenii cei înrudiţi cu Joe,
Că tot socot că n-ai să te mai saturi De pătimit nenorociri”. Cum zice,
El biciuie comoşii cai şi-ajunge
La Ege, unde şi-are el locaşul
Palatul strălucit. În vremea asta
Minerva mai închipuie şi alta:
Închise drumul vânturilor toate
Şi-orândui să stea pe loc tot vântul Şi-acasă să se culce; doar pe unul
Dezlănţui, pe Crivăţul vifornic
De frânse valu-n faţa lui Ulise Şi-i înlesni cărarea spre poporul
Feacilor cei iubitori de vâsle,
S-ajungă neatins de mâna morţii.
Nemernicì el încă două zile
Şi două nopţi bătut de valuri dese,
Şi-i tot părea că-l paşte nenorocul.
Dar când a treia oară zorii zilei
Îşi răsfirară pletele de aur,
Tăcu vântoaica şi era pe mare
Senin cu totul şi nevânt. Ulise,
Săltat puţin pe-o creastă de talazuri, C-o repede căutătură-n faţă
Zări atunci apropiat pământul.
Cum nu mai pot de bucurie fiii
Când tatăl lor înzdrăvenit se scoală
Din patul unde-a tot zăcut şi chinuri De-otravă a suferit de vreme lungă,
Topindu-se de-o boală ce-o iscase
Un duh afurisit, de care zeii
Spre fericirea lor îl lecuiră,
Aşa voios s-arată şi Ulise
Când vede-n faţă-i răsărind uscatul
Şi dealuri cu păduri. El tot înoată
Zorind să-şi puie pe uscat piciorul.