Feciori de aur pe frumoase-altare

Steteau ţiind în mână facle-aprinse

Şi noaptea dau mesenilor lumină.

Iar în palat erau cincizeci de roabe.

O parte măcinau sub piatră grâul

Roşcat, iar alta tot ţesea pânzeturi Şi altele torceau. Din mână toate

Mişcau cu hărnicie ca frunzişul

Pe plopu-nalt. Iar pânzele ţesute

Sclipeau parcă era prelins pe ele

Ulei, că doar pe cât întrec feacii

Pe toţi la cârmuitul de corăbii,

Pe-atâta sunt femeile la dânşii

Mai pricepute la ţesutul pânzei,

Căci dar le dăruise cu prisosul

Minerva, şi să ştie-a face lucru

Frumos de tot şi vrednice să fie.

Iar lângă poartă, afară de ogradă,

Vedeai în faţă o grădină mare

De patru fălci. În ea-nflorea tot felul De pomi frumoşi, şi mari, ba peri, ba rodii, Ba dulci smochini şi meri cu mere mândre,

Ba verzi măslini. Iar pomii toţi, şi vara Şi iarna în tot anul, nu-şi pierd rodul, Şi lipsă nu-i de el, ci la suflarea

Zefirului sporeşte şi se coace.

Şi tot se trece pară lângă pară,

Măr lângă măr şi strugur lângă strugur Şi o smochină lângă alta. Acolo

Vedeai sădită şi-o duroasă vie;

Pe-un neteziş într-un sorin pe-alocuri Se coace via; parte e culeasă

Şi strugurii se calcă-n cramă, parte De floare-i scuturată şi-are acuma

Ciorchina verde, parte-i pârguită.

La capăt rânduite în tot chipul

Verdeţuri cresc şi înverzesc de-a pururi.

Mai sunt două fântâni, din care una

Împrăştie pâraie prin grădină,

Cealaltă curge-n dreptul casei nalte Sub pragul curţii, unde orăşenii

Tot vin şi cară apă. Aşa mândreţe

De daruri zeii au făcut la casa

Lui Alcinou, de-a stat uimit Ulise

Naintea lor. Iar după ce la toate

Privi de-ajuns, trecu pe prag şi-n sală

Intră deodată şi găsi la masă

Pe toţi mai-marii şi fruntaşii ţării Când ei din cupe închinau lui Hermes, Dibaciul pânditor, ucigătorul

Lui Argus, cărui dânşii totdeauna

La urmă-i închinau, când după masă

Aveau să meargă-n pat. Ulise trece

Prin sală tăinuit sub umbra ceţii

Lăsate de Minerva, pân-ajunge

La craiul Alcinou şi la Areta.

Cu braţele s-aruncă la genunchii

Crăiesei, iar zeiescul întuneric

Se dete-n lături. Toţi tăcură-n sală

Miraţi privindu-l. Zise-atunci pribeagul:

„Areto, fiic-a preamăritului Rexènor, Eu mult-păţitul vin şi cad la tine