Oftă şi-n sinea lui bărbată zise:
„Vai mie, bietul ! Ce-o mai fi cu mine Pân’ la sfârşit? Că tare mi-este teamă
Să nu fi spus adevărat zeiţa
Că eu, nainte de-a sosi în ţară
Voi pune vârf durerilor pe mare;
Aidoma i se-mplineşte spusa.
Vezi ce mai nori împresură tot cerul, Ce tulburată-i marea şi ce vifor
Se-nvolbură suflând din patru unghiuri!
De-acuma-i gata, moarte grea m-aşteaptă .
De trei ori şi de patru ori ferice
Danaii care la război pieriră
De dragul celor doi Atrizi în Troia!
Muream mai bine şi-ncheiam veleatul
În ziua când sodom venind troienii
M-au năpădit cu suliţi ferecate,
Când străjuiam la trupul lui Ahile!
M-ar fi-ngropat, m-ar fi slăvit aheii; Acum mi-e dat să mor aşa de jalnic.”
Abia gândi el asta şi-un năprasnic
Talaz asupra-i vine cu putere
Grozavă năvălind de sus, şi pluta-i
Răzguduie. El e zvârlit departe
De plută şi din mâni sloboade cârma, Catargu-i sparge la mijloc furtuna
Cea vajnică de-mponcişate vânturi
Şi-n mare cade mai încolo pânza
Şi beldia-i. Stă îndelung sub apă
Ulise-atunci, nu poate să se salte
Deodată de sub valul cel năvalnic,
Îngreuiat fiind de straie, darul
Zeiţei. Dar la urmă el răsare,
Din gură-mproaşcă unda cea sărată
Ce-i şuruie pâraie de pe creştet.
Nu-şi uită pluta el, cu tot necazul, S-aţine-n valuri după ea şi-o prinde, Se pune la mijlocul ei şi scapă
De cumpănă. Talazul acum poartă
Încoace-ncolo pluta după vânturi.
Cum toamna duce Crivăţul un maldăr
De încâlcit spiniş pe o câmpie,
Aşa şi pluta-i dusă-ncoace-ncolo
De vânturi pe noian, şi ba-i zvârlită
De Austru la Crivăţ ca s-o poarte,
Ba e de Băltăreţ încredinţată
