Jugarii sloboziră şi năuntru
Veşmintele cărară. Iar domniţa
Se duse în cămara-i unde focul
I-aprinse o bătrână slujitoare,
Evrimedusa care fuse-aleasă
Şi-adusă de corăbii din Apira
Plocon lui Alcinou ca unul care
Domnea peste feaci, slăvit de obşte
Ca zeii. Ea crescuse de copilă
Pe Nausicaa. Focul îi aprinse
Şi cina-i pregăti acum bătrâna.
În vremea asta se sculă Ulise Şi o porni către oraş. Minerva
Prielnică pe drum sub ceaţă deasă
L-acoperi, ca nu cumva-ntâlnindu-l
Vreun feac mai dârz să-l ia la vale
Şi să-l întrebe cine-i. Dar în clipa Când el era să intre în oraşul
Plăcut şi drag, îi răsări Minerva
În chip de fată cu ulcioru-n mână
Şi-n faţa lui stătu. Ulise-o-ntreabă:
„Copilo, n-ai vrea să mă duci la casa Lui Alcinou, pe-aici stăpânitorul?
Eu sunt un biet străin venit încoace Din locuri depărtate şi pe nimeni
Nu ştiu în ţara şi-n cetatea asta.”
I-a zis Minerva cea cu ochi albaştri:
„Ţi-arăt eu casa ce doreşti, tu, taică
Străine, că doar craiul şade-aproape De tatăl meu cel bun. Eu merg nainte, Tu vino după mine pe tăcute
Şi nu ochi şi nu-ntreba pe nimeni.
Nu suferă pe-aici locuitorii
Şi nu primesc în gazdă pe străinii
Veniţi din altă parte. Ei ca meşteri Deplin încrezători în iuţi corăbii
Colindă largul mării cum li-i data
De la Neptun, fiindc-au vase repezi
Ca aripa şi gândul.” Asta zise
Minerva şi-l călăuzi grăbită,
Iar el păşea tăcut în urma zânei,
Şi nu-l simţiră lopătarii meşteri
Când el trecu pe uliţi între dânşii, Căci nu-l lăsa vădit înfricoşata
Minerva bine-mpletoşata, asupra-i
Lăţea cu drag un văl de ceaţă sfântă.
Mirat privea Ulise ce limanuri,
Ce loc de adunare, ce zid mare
Şi lung şi cu părcane-aveau feacii!
În ochii lui păreau minune toate.
Când amândoi ajunseră la curtea
Frumos zidită, începu Minerva:
„Poftim, străine taică, aici e casa
De care m-ai rugat să-ţi spun. De intri,
Găseşti la masă pe fruntaşii ţării.
Tu du-te drept năuntru, n-avea teamă, Că-n toate cele izbândeşte omul
Cutezător, de-oriunde ar fi să vie.
Cum intri-n sală,-ntâi să caţi pe doamna.
