Şi nu-l întrece nimeni în putere.
Luă Minerva între ei cuvântul
Şi începu a înşira mulţimea
De suferinţi răbdate de Ulise,
Căci nu uita, ci-i tot păsa de dânsul Că sta ţinut acasă de Calipso.
Şi zise-aşa Minerva: „Tată Joe
Şi zeilor ceilalţi, voi fericiţii
Şi pururii, de-acum să nu mai fie
Vrun domn stăpânitor pornit spre bine Şi cruţător şi blând şi cu dreptate, Ci veşnic rău, tiran şi fărdelege.
Căci iată cum a fost uitat Ulise
De toţi supuşii lui, cu care dânsul
A fost aşa de bun ca un părinte.
El pătimeşte rău şi zace bietul
Într-un ostrov în casele zeiţei
Calipso, care-l ţine cu de-a sila,
De nu se poate napoia în ţară,
Căci n-are năvi, nici lopătari să-l ducă
Pe spatele cel necuprins al mării.
Şi unde pui că umblă să-l omoare,
La-ntorsul lui acasă, peţitorii
Pe fiul lui, care s-a dus să-ntrebe
De tatăl său, să capete vreo ştire
La sfântul Pilos şi-n Lacedemòna.”
Dar Joe furtunosul îi răspunse:
„Ce vorbă ţi-a scăpat din straja gurii, Copila mea? N-ai pus chiar tu la cale Ca peţitorii pedepsiţi să fie
La-ntoarcere de mâna lui Ulise?
Pe Telemah petrece-l tu acuma
Cu iscusinţă, că doar poţi, ca teafăr S-ajungă el în ţară şi cu vasul
Din cale-i să se-ntoarne peţitorii.”
Apoi el zise fiului său Hermes:
„Tu, care eşti pe lângă celelalte
Şi vestitorul nostru, mergi şi spune Zeiţei cea frumos împletoşată
Nestrămutata-mi vrere, ca păţitul
Ulise-acum să se întoarne-acasă
Nepetrecut de zei şi nici de oameni, S-ajungă-n Scheria, mănoasa ţară
Ce-o locuiesc feacii, deopotrivă
De fericiţi ca zeii, şi-unde dânşii
Cu drag îl vor primi dumnezeieşte
Şi-l vor petrece-apoi c-un vas în ţară, Cu daruri de la ei de-ajuns, cu aur
Şi-aramă şi veşminte, atât de multe
