Să nu mă ia vârtejul să mă-ntoarcă

Napoi pe larg cu gemet greu din suflet.

Ori nu cumva asupra mea s-asmuţe

Vr-o zeitate din afund de mare

Vreuna dintre multele dihănii

Hrănite de-Amfitrita cea slăvită,

Că prea sunt urgisit de zeul mării.”

Şi-n vreme ce el astfel socotise,

Spre capătul stâncos îl duse valul.

Cu trupul rupt, cu oasele zdrobite

S-ar fi ales atunci, dacă Minerva

Nu-i da un gând: cu braţele-amândouă

Se prinse el de un colţan şi-acolo

Gemând se grepţină până ce valul

Trecu, şi el putu să se dezbare.

Dar când se năpusti napoi talazul

Răsfrânt, departe-l azvârli-n vultoare.

Precum când caracatiţa se smulge

Din cuibul ei, se ţine de crăcane

Pietriş mărunt, aşa de colţii stâncii Lipite stau fâşii de piele ruptă

Din braţele-ndrăzneţe-a lui Ulise.

Şi-o undă mare-l înghiţi pe dânsul.

În ciuda soartei el pierea sărmanul, De nu-l trezea cu sfatul ei Minerva: Răzbate sus cu capul din talazul

Cel năpustit spre mal şi-o ia de-a lungul Uscatului şi caută el în faţă-i

Vreun liman sau vr-o aşezătură,

Şi-noat-aşa mereu până ce-apucă

Pe gura unui râu cu ape limpezi.

Şi cel mai bun acolo-i pare locul,

Că-i neted, nestâncos, ferit de vânturi.

Cum vede râul curgător în faţă-i,

Se roagă-aşa de el: „Ascultă, Doamne,

Oricare-ai fi. La tine vin, fierbinte Şi mult te rog, dorind să fug de mare, De ciuda lui Neptun. De cinste-i vrednic Şi chiar din partea zeilor tot omul

Ce rătăcind s-ar milogi la dânşii,

Cum eu acuma, dup-atâtea cazne,

La tine vin şi-ţi cad smerit la unda Şi la genunchii tăi. Aibi milă, Doamne, Sunt rugător, cer adăpost la tine.”

Cum l-auzi, stătu din mersu-i râul,

Opri talazul, potoli vârtejul

În faţă-i şi-l adăposti pe dânsul

Pe matca de la gura lui. Ulise

Căzu pe loc de mâni şi de picioare,

Puterile-i secaseră pe mare.

I se bolfise trupul, şi pe gură,

Pe nas ţâşnea dintr-însul sărătură

Acolo, fără glas, fără suflare

Rămase leşinat; îl copleşise

Preamarea-i trudă. Când la urmă prinse Să mai răsufle şi să-şi vie-n fire,

Marama zânei de pe el desprinse

Şi-o azvârli pe râul scurs în mare.

Un val puternic o luă cu sine,

De unde-apoi o strânse Leucotea.