Sau până ce pofti-vei tu să afli
De dusul lui, ca nu cumva cu plânsul Să ţi se strice faţa ta frumoasă.
Dar tu-mbăiată şi-mbrăcată-n straie
Curate şi de şerbe însoţită,
Te suie-n casa ta de sus şi-acolo,
Născutei sfinte din ceresc părinte,
Zeiţei Palas roagă-te, că poate
Chiar de la moarte fiul să ţi-l scape, Ci nu mai amărî pe necăjitul
Moşneag Laerte. Nu cred doar ca zeii Aşa de mult să duşmănească neamul
Odraslei lui Arcesiu. Mai trăi-va
Din el vreunul care să mai ţie
Şi curtea şi mănoasa lui moşie.”
Aşa-i vorbi. Şi doamn-atunci bocitul Şi-l mulcomi, şi-opri din ochi plânsoarea.
Se scald-apoi, se-mbracă în veşminte Curate şi, de şerbe însoţită,
Se suie-n casa ei de sus. Îşi pune
În coşu-i orz şi-ncepe-aşa rugarea:
„Ascultă-mă, tu, fiică neînvinsă
A zeului ce poartă vijelia!
De ţi-a jerfit vrodată buturi grase
De boi şi de berbeci Ulise-acasă,
Mai adu-ţi tu aminte-acum şi scapă
Pe fiul meu iubit şi ocroteşte-l
De peţitorii cei haini şi-obraznici.”
Rosti şi dete-un ţipăt de durere
Şi rugăciunea i-auzi Minerva.
În vremea asta în umbrita sală
Benchetuiau cu zgomot peţitorii.
Zicea cutare din trufaşii tineri:
„De bună seamă-acum ne face nuntă
Crăiasa mult-peţită. N-are ştire
C-am pus la cale-a fiului său moarte.”
Aşa râdeau, dar nu ştiau sfârşitul
Urzirii lor. Iar Antinou le zise:
„Abraşilor, feriţi-vă-mpreună
De orişice cuvinte-ncumetate,
Să nu vă spuie cineva prin casă.
Dar hai tăcuţi sculându-ne să mergem Ca noi să facem cum ne-a fost vorbirea Plăcută tuturora.” Astfel zise
Şi-alese douăzeci de oameni zdraveni.
Porniră spre corabia cea iute
Pe prundul mării. Mai întâi dădură
