De-o crâncenă durere fu cuprinsă,
De nu putu să şadă ea pe scaun,
Măcar că erau multe prin odaie,
Ci se lăsă acolo, chiar pe pragul
Mândreţii de cămară şi se puse
Pe vaiet tânguios şi împrejuru-i
Se văietau şi roabele din casă,
Şi tinere şi mai trecute, toate.
Din greu oftând se plânse Penelopa :
„Luaţi aminte, fetelor iubite,
Cum Cel-de-sus mi-a dat necazuri mie Mai multe decât altora născute,
Crescute mari alăturea de mine.
Întâi pierdut-am un bărbat în lege,
Cu inima de leu, cu-atâtea daruri, De nu-i găseşti între danai pereche.
De bun îi merse pomina prin Argos
Şi prin Helada. Iat-acum din casă
Vântoasele-mi răpiră şi pe fiul
Iubit al meu şi slava-i mistuiră
Şi nu ştiui când el plecă în lume.
Hainelor, nici voi n-avurăţi grijă
Din pat să mă sculaţi, ştiind prea bine Că el porni spre vasul lui la mare.
De-aş fi ştiut cumva c-avea să plece, El negreşit ar fi rămas la mine,
Cu toată graba lui, sau după dânsul
M-ar fi lăsat pe mine moartă-n casă.
Dar alergaţi, chemaţi-mi pe moş Doliu, Pe omul meu ce mi-l dăduse tata
Când am venit aici, îngrijitorul
Grădinii mele cu pomet. Mai iute
Să meargă el să spuie-aceste toate
La socrul meu Laerte. Poate dânsul
Să-nchipuie un mijloc şi să vie
De-acolo să se jăluie pe faţă
La tot poporul care vrea şi lasă
Să piară neamul lui şi-al lui Ulise.”
Luă cuvântul maica Evriclea:
„Nevastă dragă, poţi cu nendurare
Să mă omori sau să mă cruţi în casă, Eu tot mărturisi-voi adevărul.
Ştiusem toate şi-i dădui ce dânsul
Îmi porunci, şi pâne şi vin dulce,
Dar mă făcu grozav să jur nainte
Că nu ţi-oi spune până ce n-or trece Aşa ca la vr-o douăsprezece zile
