De unde stă ascuns sub valuri negre
Şi merge de se culcă pe sub peşteri.
Şi focele-n duium adorm în juru-i,
Prăsila vederoasei zâne-a mării,
Ieşind din hău şi răspândind duhoare Nesuferită din străfund de mare.
Chiar mâne-n zori de zi te duc şi-acolo Te pun la pândă. Tu alege-ţi bine
Trei soţi mai inimoşi de la corăbii.
Să-ţi spun ce-apucături are bătrânul: La început el va umbla-ntre foce
Şi le va număra. Iar când pe toate
Le-a socotit şi le-a văzut de-a rândul, El are să se culce printre ele
Ca un păstor în mijlocu-unei turme.
Voi, cum îl veţi vedea lungit acolo, Să v-aruncaţi asupra lui cu sila
Şi să-l opriţi din răsputeri în clipa Când el s-ar repezi şi-ar da să fugă; Va încerca el fel şi chip să scape,
Se va preface-n orişice făptură
De pe pământ, şi-n foc şi chiar în apă.
Să nu-l slăbiţi, cuprindeţi-l mai zdravăn.
Dar când o să te-ntrebe el pe tine,
Luându-şi chipul ce-l avea nainte,
Când s-a culcat, pe loc, atunci, viteze, Desprindeţi pe bătrân şi daţi-i drumul Şi-ntreabă care zeu te prigoneşte
Şi cum să te întorci napoi pe mare.»
Aşa grăind, ea se cufundă-n valuri.
Eu merg pe prundul de pe mal la vase Cu inima nespus de tulburată
Şi când ajung la vasul meu, la mare, De cină mă-ngrijesc şi peste noapte
Culcându-ne dormim pe mal. De-acolo, A doua zi, când se iviră zorii
Trandafirii, o iau pe prundul mării
Cea lată-n căi, mă rog de zei fierbinte
Şi iau cu mine trei aleşi tovarăşi, Pe cei mai îndrăzneţi. Zeiţa, care
Se cufundase-n mare, din afundul
De ape aduse patru piei de foce
Abia jupite toate, şi cu ele
Se-ncumetă pe tatăl ei să-nşele.
Şi după ce săpă în prund culcuşuri,
Şezu şi ne-aşteptă pân’ce venirăm
La ea, de tot aproape. Dup-aceea
Pe rând ne culcă ea în gropi şi-aşterne Deasupra fiecărui câte-o piele.
Dar groaznic ne-ar fi fost atunci pânditul, Că prea de tot ne otrăvea mirosul
Ucigător al focelor de mare,
Că cine poate să se culce-alături
De-o lighioan-a mării? Dar zeiţa
Un mir dumnezeiesc, nespus de dulce, Ne-aduse şi sub nasul fiecărui
