De toţi supuşii lui, cu care dânsul

A fost aşa de bun ca un părinte.

El pătimeşte rău şi zace bietul

Într-un ostrov în casele zeiţei

Calipso, care-l ţine cu de-a sila,

De nu se poate napoia în ţară,

Căci n-are năvi, nici lopătari să-l ducă

Pe spatele cel necuprins al mării.

Şi unde pui că umblă să-l omoare,

La-ntorsul lui acasă, peţitorii

Pe fiul lui, care s-a dus să-ntrebe

De tatăl său, să capete vreo ştire

La sfântul Pilos şi-n Lacedemòna.”

Dar Joe furtunosul îi răspunse:

„Ce vorbă ţi-a scăpat din straja gurii, Copila mea? N-ai pus chiar tu la cale Ca peţitorii pedepsiţi să fie

La-ntoarcere de mâna lui Ulise?

Pe Telemah petrece-l tu acuma

Cu iscusinţă, că doar poţi, ca teafăr S-ajungă el în ţară şi cu vasul

Din cale-i să se-ntoarne peţitorii.”

Apoi el zise fiului său Hermes:

„Tu, care eşti pe lângă celelalte

Şi vestitorul nostru, mergi şi spune Zeiţei cea frumos împletoşată

Nestrămutata-mi vrere, ca păţitul

Ulise-acum să se întoarne-acasă

Nepetrecut de zei şi nici de oameni, S-ajungă-n Scheria, mănoasa ţară

Ce-o locuiesc feacii, deopotrivă

De fericiţi ca zeii, şi-unde dânşii

Cu drag îl vor primi dumnezeieşte

Şi-l vor petrece-apoi c-un vas în ţară, Cu daruri de la ei de-ajuns, cu aur

Şi-aramă şi veşminte, atât de multe

Cum n-ar fi dobândit el niciodată

Chiar dacă neatins venea pe mare

Cu partea lui de pradă de la Troia.

Căci e menit s-ajungă el să-şi vadă

Pe-ai lui şi casa-i naltă şi moşia.”

Aşa el porunci. Iar Hermes solul

Ceresc ascultă. Pe picioare-ncalţă

Sandale dalbe veşnice de aur

Cu care el se poartă tot ca vântul

Pe apă, pe uscat fără hotare,

Ia varga lui cu care după voie

Pe oameni îi adoarme şi-i deşteaptă

Din somn, şi zboară-apoi deasupra ţării Pièria, din slăvi se lasă-n mare

Şi-acolo dă o fugă peste unde

Ca pescărelul care-n sânul groaznic

Al sterpei mări, tot pescuind, îşi moaie Aripa deasă-n sărătură; astfel

Şi Hermes se purta pe mii de valuri.

Iar când sosi aproape de ostrovul

Cel depărtat, se repezi din apa

Cea viorie pe uscat şi merse